La final de lună Teatrul Național ‘Radu Stanca’ Sibiu își îmbogățește repertoriul cu două noi producții.
15 February 2017
Soldatul de ciocolată (sau Armele și omul) – Teatrul Odeon
15 February 2017

Gaudeamus – Opera scrisă și opera vorbită a maeștrilor

Cînd publica un volum de povestiri, Julio Cortázar avea obiceiul să păstreze cel puțin o povestire în sertar, pentru cartea următoare. Cum nu era un tip foarte ordonat, după ce a murit prin sertarele sale au fost găsite mai multe povestiri care nu fuseseră niciodată publicate. Nu rateuri pe care Cortázar nu le-a dat la iveală ca să nu-și dea cu firma în cap, ci texte de mîna întîi. Superstiție? Poate.

Obiceiul ăsta îl au mulți alți scriitori, ca și cum le-ar fi teamă că le-ar putea seca inspirația și-și păstrează atunci un capăt de ață la care să înnoade firele unui ghem nou. Mai e însă și altceva, mai complicat. Scriitorul își păstrează pentru sine cîte un text anume ca pe o madlenă de pe urma căreia poate apărea o anumită carte. Asta în afară de ideile pe care și le notează în carnete sau în jurnal și despre care, uneori, vorbește în interviuri.

Caragiale avea tot soiul de superstiții, printre care și secretoșenia scrisului. Astfel că unul dintre amicii săi literari cu care stătea de vorbă la o bere și-a amintit că i-ar fi povestit Maestrul un subiect de povestire, ambalîndu-se pe măsură ce i-l spunea. Cînd Caragiale isprăvește, amicul entuziasmat îi spune să scrie neîntîrziat povestirea, la care ilustrul său interlocutor îi dă o replică năucitoare: „Păi, la ce s-o mai scriu, dacă ți-am spus-o ție?!” Să fi fost Caragiale atît de superstițios, încît să creadă că ceea ce povestea oral nu se mai putea întoarce în călimara lui de scriitor? Sau, mai degrabă, le povestea amicilor subiectele care nu se lăsau scrise?

De cînd cu reportofoanele și cu camerele de luat vederi de tip spion, un asemenea text oral poate fi păstrat și apoi transcris după moartea maestrului, la capitolul „inedite”. Nu îndrăznesc să-mi imaginez cu cîte inedite ar fi sporit opera poetică postumă  a lui Nichita Stănescu, cel care avea și o genială oralitate,  dacă aceste scule ale memoriei ar fi circulat la noi, în timpul vieții poetului „Necuvintelor”. Căci aidoma poeților din vechime care își revărsau în oralitate ocazională prea plinul lor liric, Nichita Stănescu a avut și o operă vorbită care, din nefericire s-a pierdut.

Cristian Teodorescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *