OPINIILE UNUI CLOVN la Teatrul LUNI
16 February 2017
Despre problemele „fierbinţi” ale României: De la Burebista la Iohannis, de Sorin Mitu, la Polirom
16 February 2017

Despre început … de la începuturi

„În unele limbi, ramurile care sunt cuvintele atârnă încărcate cu zeci de înțelesuri, cum la unele plante se fac nenumărate flori pe aceeași tulpină.” – observa unul dintre gânditorii noștri formați la Școala lui Heidegger, și anume Alexandru Dragomir. Limba română se bucură de asemenea ramuri arcuite de bogăția semnificațiilor. Printre ele se află verbul și substantivul a începe și început. Frecvența folosirii lor, câmpul analogic pe care l-au generat, alcătuind o inflorescență de vocabule, locuțiuni, expresii idiomatice le plasează în fondul principal de cuvinte al limbii române.

În jurul începutului, gravitează o mulțime de alte cuvinte: naștere, origine, obârșie, sursă, proveniență, izvor, sorginte, inițiere, înființare, întemeiere, temei, instituire, fundare, creare, pornire … și enumerarea ar putea continua cu verbele corespunzătoare sau cu expresii, dintre care amintim doar câteva: a-și avea obârșia, a-și avea începutul, la început, dintru început, de la bun început, cu începere de la, la începutul începuturilor.

Etimonul lui a începe este, pentru aria romanică, latinescul incipio, incipere, cu sensul de a se apuca de ceva, a întreprinde, a face. Incipit, început, este termen savant, întrebuințat de teoreticienii literari: incipit-ul basmului sau romanului, de pildă.

Avem de-a face, așadar, cu două cuvinte de mare greutate, atât în limba română, cât și în alte limbi.  A începe și  început au frământat mințile reflexive dintotdeauna, căci a vorbi despre începutul universului, al lumii, începutul vieții, al unui popor, al unei limbi, începuturile unei culturi, literaturi, arte ș.a.m.d. nu-i deloc lesnicios.

Gândirea antică atribuia lui Anaximandru, discipolul lui Thales din Milet, un fragment filosofic extrem de enigmatic: arché tón ontón to apeiron, adică Infinitul este începutul tuturor lucrurilor. Arché indică izvorul (lucrul din care), dar și gura de vărsare, lucrul spre care curge realitatea. El este totodată suport și substanță a realității. Anaximandru îl identifică, în adagiul lui, cu apeiron, cu elementul divin, forța nemuritoare și indestructibilă care îmbrățișează și cârmuiește Universul. Dar aceasta provine dintr-o infinitudine, infinitul este începutul tuturor lucrurilor, așa încât ambiguitatea, clarobscurul am spune, rămân perene.

În spațiul creștin, începutul lumii se exprimă prin cuvintele Evangheliei după Ioan: en arché en ho lógos La început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul. Nu adăstăm asupra  cuvintelor Evangheliei, întrucât și aici comentariile teologilor sau hermeneuților nu se vor încheia nici ele, credem, vreodată.

Am dori să mai trimitem, însă, la câțiva dintre reprezentanții de vârf ai literaturii române care au meditat la această mare temă universală, începutul. Dimitrie Cantemir, de pildă, când transpune în limba română termenul grec arché prin cuvântul începătură, are în vedere și latinescul principium. Principiu a avut întrebuințarea cea mai extinsă în gândirea românească a veacului al XIX –lea și a celui următor. Formele fonetice erau princip sau prințip. (Trahanache avea prințipuri, cum știți.)

Dacă Dimitrie Cantemir încerca să dea expresie românească filosofiei începutului, Eminescu avea să izbutească forma poetică cea mai profundă a relației dintre început și timp, întrucât esența istoriei, a acelei „incrementa atque decrementa” (creșteri și descreșteri), se dezvăluie numai gândind la esența timpului primordial:

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.”

Vă amintiți versurile din Scrisoarea I, meditația bătrânului dascăl care se întoarce înapoi, la începutul lumii, înainte de timp.

Dar și mai profunde și grele sunt versurile ce exprimă, în poemul Luceafărul, zborul lui Hyperion către acel „adânc / asemenea uitării celei oarbe”. El vede vremea, timpul în stare născândă,

„Căci unde ajunge nu-i hotar

Nici ochi spre a cunoaște

Și vremea încearcă în zadar

Din goluri a se naște”.

Sigur, se pot glosa, analiza, interpreta multe alte texte literare sau filosofice despre început. Mai ales că începuturile rămân obsesiile noastre, ale românilor, și în bine și în rău.

Oana Enăchescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *