Maggio Musicale Fiorentino şi Fabio Luisi în Festivalul “George Enescu” 2019

Recunosc, când m-am
instalat în sală ca să ascult primul concert cu Maggio Musicale
Fiorentino, încă mai zâmbeam amintirilor extraordinare din 2003,
când orchestra a venit cu Zubin Mehta şi cu un program greu:
Enescu, Stravinski, Mahler. În urma acelui
concert de la Sala Palatului a rămas o stare
de emulaţie vecină cu beatitudinea, pentru mulţi fiind sinonimă
şi cu închiderea fabuloasă dar neoficială a festivalului.

Acum, în 2019, MMF a
venit cu directorul muzical şi dirijorul şef actual, aflat la final
de mandat – Fabio Luisi. Muzician experimentat, Luisi are în
panoplia sa cele mai faimoase scene şi ansambluri ale lumii, unde a
deţinut şi funcţii manageriale importante:
Orchestra Simfonică din Dallas (unde va deveni dirijor şef din
2020), Orchestra Simfonică Naţională Daneză, Maggio Musicale
Fiorentino, Opera Metropolitan din New York, Capela de Stat din
Dresda, Orchestra Radiodifuziunii Germane din Leipzig, Suisse Romande
sau Tonkünstler din Viena, ş.a. O carieră lungă şi bogată, la
cei 60 de ani împliniţi în 2019.

În
ediţia actuală a Festivalului Enescu, repertoriile alese pentru
cele două concerte (16 şi 17 septembrie) au adus la Bucureşti şi
corul cu aceeaşi siglă.

Un
Verdi frumos

La
Sala Palatului (singura capabilă să găzduiască pe scenă un
ansamblu vocal-instrumental de peste 200 de muzicieni) am ascultat
luni 16 septembrie Messa
da Requiem
terminată de Giuseppe Verdi în 1874 şi dedicată celui pe care îl
admira de mulţi ani: scriitorul Alessandro Manzoni.. Am venit cu
sufletul şi mintea dornice să se bucure de un Verdi cântat de
italieni; ca la el acasă, nu?

A
fost mai degrabă un Requiem
dirijat de Fabio Luisi. Încă de la început m-a surprins tempoul
ales de către dirijor – mai degrabă alert. Sigur, fluenţa
tempilor a asigurat o unitate multdorită monumentalei lucrări.
Luisi nu a “poposit” între părţile opusului şi nu a lăsat
publicului răgazul de a se foi sau tuşi în voie. Requiemul a
curs, de la
început la final, cu tempi susţinuţi, ceea ce a fost şi în
ajutorul soliştilor. Trebuie să recunosc că de multă vreme nu am
mai ascultat un cvartet atât de unitar, din punct de vedere timbral.
Soprana Hibla
Gerzmava a fost
întruchiparea catifelei aurii, fără asperităţi însă cu o
frumoasă consistenţă. Mezzosoprana Veronica
Simeoni a adus
calmul şi echilibrul în ecuaţia celor patru solişti.
Tenorul Piero
Pretti este
posesorul unei voci penetrante, un timbru ambiţios iar
basul Riccardo
Zanellato a
reprezentat pilonul siguranţei şi eleganţei.

În
Requiemul
verdian,
orchestra nu s-a ridicat la nivelul concertului din 2003.
Compartimentul de coarde este minunat, cu o luminozitate şi căldură
ca un balsam pentru public. Suflătorii însă (trompete, tromboni)
au “scăpat” câteva momente. Tuba
mirum nu a avut
nici spectaculozitate şi nici precizie, atât de necesare în acele
minute când garnitura de alămuri este total descoperită. Câteva
mici probleme au mai fost şi la acompaniamentul soliştilor însă
aici cred că dirijorul a fost cauza decalajelor.

Verdi
a rezervat corului o partitură deosebit de generoasă, rezolvată cu
profesionalism de ansamblul MMF. Per total, un Requiem
în care am admirat în primul rând soliştii apoi orchestra şi
corul; cu toţii aflaţi sub mâinile neobosite ale lui Fabio Luisi.
Ceva, însă, a lipsit la concertul din 16 septembrie…acel corolar
al muzicii sublime interpretate magnific (aşa cum s-a întâmplat în
2003…ştiu, e deja obsesiv…). A fost frumos…şi atât.

Un
virtuoz numit Krylov

Marţi
17 septembrie, orchestra MMF şi-a început programul cu un alt
italian: Paganini. Concertul
nr 1, scris acum
mai bine de două secole (1817-1818), este un compendiu de tehnici
dedicate viorii. Practic, Paganini a “injectat” partitura cu
steroizii virtuozităţii. Tot ce este mai frumos şi mai greu:
terţe, octave, duble, acorduri, flajeolete, pasaje ultrarapide
(pentru mâna stângă) sau pizzicato,
staccato, martellato, spiccato…
arcuşul zboară pe coarde iar mâinile nu au răgaz. Ce a făcut
Serghei Krylov însă… este acel moment magic despre care vă
vorbeam mai devreme. În primul rând este un muzician incapabil să
cânte fals! Vioara lui s-a auzit limpede până în cel mai
îndepărtat ungher al Sălii Palatului. Nu a existat moment în care
acest artist să nu “ardă” pe podium. O plăcere, o încântare,
o bucurie! La fel ca şi bisul oferit – Capriciul
nr. 24 de
Paganini. Muzică pură; plămădită de un artist veritabil!

(NB.
Publicul nu a aplaudat între părţile Concertului! O bilă albă! A
recuperat însă cu două telefoane mobile…două bile negre…)

Un
Enescu bun de pus în ramă

Aşteptam
cu mare nerăbdare ce urma după pauză, când corul şi orchestra
MMF dirijate de Fabio Luisi ne-au adus Simfonia
a III-a op 21 de
George Enescu. Un opus scris într-o perioadă grea şi tulbure
(1916-1918), premergătoare primului Război Mondial. Pentru
muzicienii familiarizaţi cu repertoriul impresionist (Ravel,
Debussy), partiturile lui George Enescu nu ar trebui să fie
dificile…sau prea dificile. Desigur, există deja o cutumă în
virtutea căreia abundenţa indicaţiilor, densitatea tematică şi
orchestraţia consistentă determină o anumită reticenţă a
interpreţilor străini (şi nu numai) în abordarea repertoriului
enescian. Să fim sinceri însă: câte orchestre autohtone
programează o simfonie de Enescu într-o stagiune?!? Iar de Oedipe
nici nu mai vorbim…e greu să fie montat la ONB măcar din doi în
doi ani…

Dacă
am avut atâtea observaţii la adresa lui Fabio Luisi până acum, ei
bine, Simfonia a
III-a de Enescu
prezentată marţi seara la Sala Palatului putea să “dea clasă”
multor interpreţi români şi să stea lejer în galeria variantelor
interpretative demne de studiat. Orchestra a cântat din ce în ce
mai bine iar adăugarea corului în partea finală, cu vocalize, s-a
conjugat într-o sonoritate senină în care pânzele strălucitoare,
plutitoare ale vocilor erau traversate de crâmpeiele unor teme
arhaice sau ecouri de clopote.

A
fost cu adevărat muzica lui Enescu, pentru care le mulţumim
muzicienilor din corul şi orchestra Maggio Musicale Fiorentino şi
dirijorului Fabio Luisi.

Sorina
Goia