JOKER by Todd Phillips – psiho-thriller dramatic în care Joaquin Phoenix strălucește stelar, de Michaela Platon

Sincer, nu ştiu ce cusur i-aş putea găsi acestui Joker, măiastru adjudecat de Joaquin Phoenix într-o partitură şi ea aproape de perfecţiune, co-scrisă şi regizată de Todd Phillips care, iată, după ce a făcut Hangover în trei exemplare ne năuceşte cu acest psiho-thriller ce preia un personaj din universul DC, după un senariu co-scris cu Scott Silver (nominalizat la Oscar pt scriptul la The Fighter)

Filmul este special prin felul în care pune problema în
ceea ce-i priveşte pe semenii care ies din normă: rejectându-i, opunându-le
ura, intoleranța, violența sau dezinteresul, societatea îi împinge către crimă
şi agresivitate - când tot ceea ce şi-ar dori aceştia ar fi atenţia şi iubirea
celor din jur. Deîndată ce paradigma bine-rau este inversată şi crima devine
ori legitimă apărare ori aplicare a legii talionului, Joker emoţionează pe o
scală ce baleiază de la milă la compasiune, filmul devenind cumva un fel de
ilustrare a preceptului biblic „cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va”, mai
pe-nțeles- primești exact ceea ce dai!

Gros
planurile excepţionale cu grimase şi luciri de ochi năucitoare dau măsura unui
talent excepţional ce mai confirmă încă o dată în acest rol unic care poate,
sper, să îl facă din aproape eternul „nominalizat” (de 127 de ori!) – de data asta
„câştigător”.

Căci Joaquin este
minunat, carismatic, uimitor - emoţionând şi luându-ne cu asalt limitele
înţelegerii şi acceptării cu acest Joker ce preia (după părearea mea)
conducerea galeriei versiunilor de până acum.
Și cum ar putea să fie altfel acest scorpion magnific şi rebel care ne-a
făcut să-l iubim de la începuturi în 8MM, Gladiator, Signs, Hotel Rwanda, Walk
the Line sau în mai recentele, Inherent Vice sau Her, poate unul dintre cele
mai romantice și mai inovative filme de dragoste, un SF delicat dar acut ce
pune problema însingurării - sau în Irrational Man al lui Woody Aleen şi The
Sisters Brothers semnat de Jaques Audiard.

Descărnat, cu priviri ce trec de la candoare infantilă la
uimire şi de la spaimă la furie şi nebunie, cu mişcări când fluide când
sacadate în dansuri ce par fără sens, dar care urmează o anume arhitectură a
gândurilor interioare, Joaquin pare să fi ajuns într-un apex al exprimării artistice
cu o creaţie în registrul înalt al compoziției- care ne dăruieşte un personaj
ce ar putea deveni de referinţă.

Manageriând amănuntul până la frame şi cinematografiand
la perfecţie, Todd Phillips îşi valorifică aici deopotrivă talentul de regizor
şi experienţa de producător, dar mai ales un simţ aparte al proporţiei,
tensiunii şi evoluţiei scriptului- în aşa fel încât nici nu îţi dai seama când
trec cele mai mult de 2 ore, într-atât este de bine structurat totul!

Şi nu credeam vreodată că o să spun că De Niro ar face un
personaj secundar (şi la propriu şi la figurat!) cedând unui Cezar mult mai
tânăr laurii- dar Joker asta face, aureolându-l pe Joaquin Phoenix drept starul
incontestabil al filmului.

Răsplătitor din toate punctele de vedere (vizual, ca
story şi performanțe actoricești) această creație repoziționează lucrurile şi
din punctul de vedere al coloanei sonore- aici personaj sui generis - ce îi
aparţine compozitoarei islandezei Hildur Guðnadóttir, cea care ne-a regalat cu
muzica din The Revenant, Arrival, multipremiata serie Chernobyl (pt care a luat
un Emmy) , Mary Magdalene sau Siccario. De această dată ea ne conduce sonor
prin universul interior distorsionat al protagonistului, care devine aşa abia
atunci când începe să rezoneze cu oraşul, un Gotham în care personajul colectiv
este violent, absurd şi intolerant- haosul interior urmându-l de data asta pe
cel exterior. Alături de piesele originale, coloana sonoră ne prilejuieşte
întâlniri neaşteptate cu Frank Sinatra, Fred Astaire, Garry Glitter şi Cream-
punctând decisiv dacă filmul este vizionat într-o sală dotată cu sistem Dolbi
Atmos. Unde mai pui că secvenţa în care Joker dansează pe piesa "Rock and
Roll Part 2" pare născută antologică şi e într-atât de dementă încât
transcende realitatea.

Dimensiunea psihanalitică a personajului este
copleşitoare , ca şi gradualitatea cu care evoluează nebunia lui- aproape totul
datorându-se felului în care mediul, societatea, reprezentanţii ei îl tratează
pe Arthur. Imaginarul se contopeşte cu o existență obiectivă ce nu acordă
şanse, iar Arthur cedează conducerea unui Joker ce răspunde la agresiunea celor
din jur (mamă, colegi de serviciu, şef, staruri tv, vecini, călători din
metrou, trecători) cu alta- extremă (crimă) – dar care în context devine aproape
un reflex de auto apărare.

Intens, şocant şi dureros, JOKER este unul dintre acele filme care ne dau de gândit şi ale cărui imagini ajung să ne obsedeaze recurent- semn că sufletul sesizează direcţia din care vine răul şi felul în care acesta poate schimonosi suflete şi dinamita destine.