C’est beau d’être la fille de Dieu!

Nu ştiu
câţi vor fi ascultat oratoriul Ioana d’Arc pe rug al lui Arthur Honegger înaintea concertului de la Ateneu, din 19
septembrie. Nu mulţi, cred. Majoritatea covârşitoare a publicului a venit însă
pentru actriţa Marion Cotillard, a
cărei faimă s-a dovedit un veritabil magnet.

Coproducţia
muzicală francezo-română a reunit Orchestra
Naţională din Lille, Corul Filarmonicii ”George Enescu” pregătit de Iosif Ion Prunner şi Corul
de Copii Radio pregătit de Răzvan
Rădos, cu Alexandre Bloch la pupitrul dirijoral. Excelent muzican,
cunoscător rafinat al dificilului oratoriu dramatic scris de Honegger în 1938,
pe libretul lui Paul Clodel.

Surpriza mare a venit însă din partea minunatei echipe de actori & solişti: Georges Gay - Fratele Dominique (rol vorbit), Hélène Guilmette - Fecioara Maria (soprană), Gabrielle Philiponet - Marguerite (soprană), Marie Karall - Catherine (contralto), Cornel Frey – Porcus, primul herald, clericul (tenor), Philippe-Nicolas Martin - al doilea herald, un țăran (bas) / un alt țăran (rol vorbit), Mathias Zakhar - al treilea herald, măgarul, Bedford, Jean de Luxembourg, Heurtebise, un ţăran (rol vorbit), Corentin Hot - maestrul de ceremonii, Regnault de Chartres, Guillaume de Flavy, Perrot, un preot (rol vorbit).

Ei au animat, au dinamizat traseul celor aproape 75 de minute în care
opera, oratoriul şi teatrul se îmbină în maniera colajului stilistic. Iar
plasarea actorilor şi soliştilor în diferite locuri din sala Ateneului a creat
o imagine şi senzaţie de surround în
care silueta diafană a actriţei Marion Cotillard era axul central.
Pentru ea, rolul este cunoscut încă din 2005 când l-a interpretat la Orléans apoi
la Barcelona (2012) şi New York (2015). Silueta fragilă, candoarea privirii, înflăcărarea mărturisirilor s-au
aflat, toate, sub zodia firescului
născut dintr-un talent fantastic şi o
muncă pe măsura talentului.

C’est moi qui ai sauvé la
France! C’est moi qui ai réuni la France!

Acţiunea propusă de Honegger şi Claudel ne-o prezintă pe Ioana d’Arc chiar pe rugul ce îi aduce moartea. Ultimele
clipe sunt, de facto, o retrospectivă derulată invers a celor mai importante momente
din viaţa sa: procesul (c’est la vérité
qui me lie les mains et qui m’empêche de signer. Je ne peux pas! Je ne peux pas
mentir), intrigi, luptele (toutes les
mains de la France en une seule main!), momentul iluminării, satul natal. Fiecare
comentat aproape cu detaşare de Fecioara din Orléans şi Fratele Dominique, singurul care îi stă alături în
tot acest calvar.

Actriţa de Oscar a fost catalizatorul perfect. Muzica lui
Honegger este dramatică, “teatrală”, construită pe principiul unor “scene”
caracterizate stilistic diferit: de la ecourile secolului al XV-lea până la
timbrul modern al undelor Martenot. Iar
finalul evocă desprinderea de trup (după muşcătura cumplită a flăcărilor) şi
atingerea acelei dorite strări de graţie pentru care copila de 19 ani a fost
arsă de vie: Il y a la joie qui est la plus forte! Il y a l’amour
qui est le plus fort! Il y a Dieu qui est le plus fort!

Şi totul ar fi
fost minunat pentru noi (cei aflaţi în sala Ateneului) dacă, exact pe ultimele
secunde ale oratoriului, nu ar fi sunat un telefon mobil, venit probabil
dintr-un univers paralel cu muzica şi comportamentul civilizat.

Însă magia era
deja făcută şi nici măcar norul tehnologiei scăpate de sub control nu a reuşit
să ne întunece bucuria. Toată echipa de artişti – de la Marion Cotillard până
la ultimul contrabasist - a fost un
exemplu de frumuseţe a profesionalismului.

Sorina Goia