Povestea Bucureştilor, partea a doua

Mereu, distanţa dintre ceea ce este şi ceea ce ne-am dori să fie este una imensă. Aşa şi cu imaginea noastră despre cetatea Bucureştilor. Mult amar de vreme, mai cu seamă după Revoluţia din decembrie 1989, ne-am îmbătat cu aburii ispititori ai metaforei lansate de Paul Morand, ambasador la Bucureşti în perioada dintre războaie, „Bucureşti, micul Paris”. Cum să nu te mîndreşti cu asta? Şi cum să uiţi că în epoca dinainte de venirea bolşevismului ne consideram naţiunea-soră mai mică a Franţei?

Acum, să nu trecem prea uşor peste cîteva adevăruri banale. Parisul nu este Franţa. Şi nici Bucureştiul nu are mare lucru în comun cu Parisul. Cel mult, zona din nordul urbei, cea de pe lîngă Parcul Herăstrău, cu Arcul de triumf, bulevardele ample şi vilele boiereşti întretăiate de urîţenii moderniste interbelice. Dar reversul percepţiei morandiene despre capitala României spune multe: oraş murdar, gălăgios şi prost tăiat arhitectural şi urbanistic. O viziune destul de realistă, căci şi numeroşi memorialişti din elita noastră intelectuală şi aristocratică au observat aceeaşi lipsă a noimei în felul s-au născut numeroase construcţii şi înainte de 1918, şi după. Ceea ce nu înseamnă că acest haos nu a făcut mare parte din farmecul cetăţii lui Bucur...

Şi o ultimă observaţie: ruşii nu ne-au lăsat amintiri prea plăcute din perioada vremelnicelor lor descinderi pe-aici. Însă de numele lui Pavel Kisseleff nu se leagă decît amintiri excelente, căci franţuzismele, moda, dansul, mondenitatea, Cişmigiul, ideea urbanistică şi sistematizarea de la generalul rus ni se trag.

Despre aceste lucruri vom discuta în cel de-al 113-lea episod al Dialogurilor noastre.