The HUNT de Thomas Vintenberg- dramă psihologică despre limitele naturii umane vs personajul colectiv - de Michaela Platon

Excepţional cineast, Thomas Vintenberg ne bucură cu drama din 2012, The Hunt, al cărei coautor al scenariului este alături de Tobias Lindholm. Intensă, problematizantă şi dură, această dramă te face să te revolţi, te indignează şi te emoţionează până la lacrimi şi îţi dinamitează înţelegerea şi puterea de accepţie, printr-o poveste relativ simplă, care este o demonstraţie cinematografică a felului în care un fapt aparent minor, o minciună a unui copil, poate degenera şi distruge vieţi.

Ceea ce ne uimeşte în acest film este uşurinţa cu care oamenii se grăbesc să dea verdicte fără să cerceteze dacă nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman în care hărțuiesc şi tratează un semen fără nici cea mai mică urmă de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasieri, ce guvernează micile comunităţi în care legea o fac nu doar reprezentanţii ei, ci şi oamenii , de multe ori fără a discerne, fără a gândi, fără a cântări faptele şi a cerceta rădăcina răului. Filmul este guvernat de o tensiune în crescendo, cu atât mai copleşitoare cu cât vine să se clădească pe liniştea aparentă a acelui gen de comunitate în care toată lumea se ştie, peste care un presupus caz de agresiune sexuală asupra unui copil aşterne multiple straturi de ură, neputinţă, suferinţă, răzbunare, durere, discriminare, umilinţă şi nebunie escaladată.

Personajul principal este interpretat excepţional de Mads Mikkelsen, care îşi mai pune încă o dată în valoare imensul talent, versatilitatea şi ştiinţa specială a expresiei şi a limbajului non verbal, fapt care i-a adus în anul lansării premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant în mod special pentu că îi prilejuieşte desfăşurarea într-o partitura în registru major, plină de trăiri extreme şi de şansa de a face un personaj remarcabil prin statură morală, care alege să nu se schimbe, să nu se înrăiască, rămânând demn, egal cu el însuşi, indiferent de felul în care ceilalţi îl tratează.

Într-un paradox ce pare aproape o hipnoză colectivă, toţi cei care ar fi putut să se îndoiască de vinovăţia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fără drept de apel, puţinele persoane care luptă pentru şi alături de el fiind fratele şi cumnaţii, fiul şi proaspăta iubită. În rest toate emoţiile împărtăşite în timp cu prietenii de-o viaţă, toate experienţele comune, amintirile, copilăria, adolescenta şi tinereţea trăite laolaltă nu mai înseamnă nimic în fata tăvălugului unei vinovaţii prefabricate, argumentate circumstanţial şi alcătuite de fapt din frustrările, ignoranta, răutatea, micimea umană şi agresivitatea celorlalţi, proiectată asupra personajului Lucas.

Este uimitor felul în care Vinterberg mânuieşte emoţiile fruste şi trăirile primare, nedecodand prea mult şi implicând major spectatorul care se vede nevoit să-şi găsească propria grilă cu care să citească filmul. Emoţional, filmul nu te scapă din chingi nici o clipă, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive şi negative fiind până în ultima clipă unul neaşteptat.

Finalul deschis, abrupt, neaşteptat ne confruntă cu intoleranţa manifestă- ce pare să nu lase loc absolvirii de cruzime şi vina, validând încă o dată  talentul şi inspiraţia regizorală a lui Thomas Vinterberg. Să nu uităm că a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, că în 1989 era cel mai tânăr student al Facultăţii de Film daneze, iar  pelicula lui de absolvență, The Last Call , a fost nominalizată la Oscar în 1994.

Provocatoare şi realistă într-un mod şocant, aceasta dramă psihologică pune fata în fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate şi ne oferă un thriller remarcabil condus regizoral, jucat şi filmat - ce aruncă în scenă teme majore precum intoleranța şi injusteţea acuzaţiilor nefondate, într-o lume care nu iartă şi nu uită.