Pe strada Berthelot
06 Octombrie 2017, 16:57
Când ne gândim la Marele Război și o facem des în această perioadă în care ne pregătim să sărbătorim Marea Unire, ne vin în minte crâmpeie de ….istorie, ca o înșiruire de fotograme. Suferință și speranță, înfrângere și izbândă, tristețe și triumf. Între imagini cea a unui general francez…..romanofil. Era un om înalt, rubicond și expansiv ce răspândea în jur valuri de simpatie. Numele lui, Henri Matias Berthelot. Era comandantul Misiunii Militare a Franței aliate ce sosea în România în octombrie 1916 pentru a pune la dispoziția armatei noastre experiența a 2 ani de război. Ea avea să ajungă în vara lui 1917 la peste 1600 de militari dintre care aproximativ 450 de ofițeri. Generalul Berthelot era un militar capabil și eficient. Participase la marile bătălii de pe Somme sau Verdun, avea o bogată experiență de stat-majorist, era de asemenea un bun diplomat. Au fost calități care l-au ajutat să se facă repede stimat și iubit în România, desigur cu câteva excepții inevitabile și l-am menționa doar pe generalul Averescu, eroul de la Mărăști.
Nu vom insista asupra cunoscutei sale activități prelungite până în martie 1919. Vom încerca să schițăm portretul acestui ofițer de excepție. A fost desigur un bun francez, preocupat ca frontul românesc să reziste cât mai mult pentru a slăbi presiunea exercitată de adversari asupra țării sale. A iubit însă și România. Iată doar două argumente:
În calitate de comandant al forțelor aliate ce se apropiau, în noiembrie 1918, de granița dunăreană a țării, a stăruit într-o telegramă adresata Regelui Ferdinand ca România să reia armele împotriva Puterilor Centrale care o siliseră să încheie o pace dezastruoasă. Sfat urmat și a cărui consecință a fost că armistițiul încheiat la 11 noiembrie să ne găsească în tabăra învingătorilor, a aliaților noștri la a căror victorie contribuise și armata noastră.
După război, în ianuarie 1919, îi reproșa Primului Ministru și Ministrului de Război al țării sale, Georges Clemenceau, că aliații nu discută sincer cu România. Și adăuga că în aceste condiții nu mai poate vorbi “cu capul sus în fața unui Rege și a unui Guvern care ne sunt devotați”.
Exemplele ar putea continua… România l-a iubit și l-a onorat. Printr-o lege specială i s-a acordat cetățenia română și i s-a atribuit în satul hunedorean Farcadin o moșie și un conac. Proprietetea avea să rămâna românească pentru că, prin testament, generalul a lăsat-o Academiei Române în semn de “mulțumire națiunii române pentru toate dovezile de gratitudine și afecțiune cu care m-a copleșit.”
De pe strada Berthelot, un omgiu celui căruia, în semn de prietenie, soldații noștrii din tranșee îi romanizaseră numele, numindu-l, familiar, Burtălău.
De Dan Manolache