JOURNEY TO THE SHORE- parabolă despre iubire si neființă într-o gemă cinematografică – de Michaela Platon

Laureat la Cannes cu premiul Un Certain Regard, filmul japonezului Kiyoshi Kurosawa te ia prin surprindere nu doar prin faptul că vine dintr-un alt spaţiu cultural, dar mai ales prin subiectul îndeajuns de spectaculos- deşi nu tocmai original- care te acaparează imediat. Căci Journey To The Shore ni se propune drept o parabolă a felului în care iubirea transcende spaţiul şi timpul, cuprinzând şi o poveste din care aflăm câte ceva despre felul în care înţelegem să ne desprindem de cei dragi, atunci când trec în “nefiinţă”. Ei, şi tocmai acest dipol fiinţă-nefiinţă este miezul subiectului pus în discuţie, “corporalitatea” devenind aici elementul liant între lumi, existenţa sau absenţa ei fiind pe rând - motor intern al scenariului, modalitate de punere în pagină sau figură de stil cinematografică.

Filmul este un “road movie” sui generis, în care cele două personaje- Yusuke şi Mizuki- parcurg o experienţă iniţiatică deosebită, el fiind soţul dispărut în urmă cu trei ani, iar ea, soţia care l-a căutat şi invocat fără încetare în tot acest timp. Şi la fel ca în filmele hollywoodiene care au stors lacrimi şi au făcut carieră , fantoma lui Yusuke o conduce pe soţia lui pe drumul pe care însuşi l-a parcurs până la dispariţia din lumea fizică. Ei intră în contact cu alte personaje, creionându-se încet o lume fantastică în care viaţa şi moartea coexistă, în care oameni plecaţi nu au constiinţa că li s-a întâmplat asta, sau cei rămaşi nu vor să îi lase să se desprindă- toţi fiind tutelaţi fie de o vină neasumată, fie de lucruri rămase nespuse, de frustrări sau neîmpliniri, pe care apariţia celor doi soţi le deznoadă, le explică şi le şterg, personajele cu conflicte interioare găsindu-şi astfel liniştea, iar pentru Zusuke si Mizuki transformandu-se într-un soi de catharsis care îi izbăveşte la final. Ea îşi recapătă viaţa, iar el moartea, păstrând iubirea care însă capată alte, mult mai cuprinzătoare înţelesuri.

Filmul este pe alocuri discursiv, asta poate şi pentru că nouă, europenilor , ne sunt mult mai greu accesibile subtilităţile simbolurilor culturale, tradiţiile şi cutumele nipone. Mijloacele stilistice sunt reduse la maximum, minimalismul fiind cuvântul de ordine al acestui film. Până şi la nivel interuman relaţiile sunt schematice, iubirea – în fapt extraordinarul motor al întoarcerii în lumea fizică a lui Yusuke- fiind nefiresc înfăţişată , cu o pudoare a sentimentului descumpănitoare , dar specifică asiaticilor – şi într-o manieră care este străină europenilor, obişnuiţi cu modul declarativ-emfatic de a clama dragostea. 

Pelicula are o construcţie sferică, consumarea călătoriei pline de sens şi înţelegerea deplină a dispariţiei persoanei iubite întorcându-ne la apartamentul celor doi soţi. Dar cum relaţiei i s-a pus punct si- cine ştie - viaţa poate să reînceapă pantru Mizuki cea împăcată de-acum. 

Cu toate incompatibilităţile noastre de a înţelege pe deplin această poveste japoneză a unei iubiri care anulează spaţiul şi timpul, filmul rămâne interesant într-un mod special, delicat, diafan. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că Journey To The Shore ar fi putut fi o veritabilă gemă cinematografică dacă regizorul ar fi condensat scriptul.

Credit foto Cinemagia