Gaudeamus - Tipa lui Pallady și Marile speranțe
03 Iulie 2017, 16:26
Conu Rache, detectivul din „Sub pecetea tainei” de Mateiu Caragiale dădea la legat cărțile care-i plăceau și pentru nimic în lume nu le-ar fi împrumutat cuiva, nici măcar prietenilor apropiați. Am cunoscut astfel de persoane care își consideră bibiblioteca un tezaur din care nici o carte nu poate părăsi casa. Printre ei o doamnă, doctoriță de meserie, care locuia într-un vechi bloc de pe strada Popa Soare. Am cunoscut-o în copilărie, cînd ea avea vreo cincizeci de ani, iar eu o durere la un genunchi. Doctorița făcea vizite la domiciliu. M-a trimis să-mi fac o radiografie. Cînd durerea m-a mai lăsat, mi-a spus că mă puteam deplasa la ea acasă ca să vadă ce-mi mai făcea genunchiul.
În apartamentul ei de la etajul trei al unui bloc placat la parter cu marmură neagră era o ordine de muzeu. Ea însăși părea să se sfiască să atingă exponatele din casă, chiar dacă era vorba de un scaun sau de fotoliul pe care se așeza cînd voia să citească. Parchetul lăcuit strălucea în lumina intensă a candelabrelor de cristal din cele trei camere ale apartamentului. Văzîndu-mă cum căscam ochii la ele, doamna m-a întrebat dacă auzisem de Limoges. N-auzisem. Dar de Pallady știam ceva? (Mă uitam la tablourile de pe pereți, atras mai ales de o tipă dezbrăcată întinsă pe un pat, cu spatele la mine. ) Nu știam. Își închipuia!
În sufragerie doctorița avea o bibliotecă mare cît un perete. Și în celelalte camere avea niște biblioteci mai mici. După ce mi-a arătat camerele, doctorița m-a dus în bucătărie, unde se simțea mai la largul ei. Și acolo era o ordine desăvîrșită, dar obiectele de uz casnic păreau ceva mai accesibile. În bucătărie era un balansoar din lemn de bambus. Doctorița și-a aprins o țigară pe care a înfipt-o într-un spitz lung și cafeniu. Mi-a spus să mă așez pe balansoar și să dau din piciorul care mă durea. Ea s-a așezat în fața mea pe un scăunaș tapițat cu piele neagră. Mă îmbrăcasem cu niște pantaloni scurți, ca să nu rămîn în chiloți în fața ei, ca la noi acasă. Mi-a pipăit genunchiul cu degetele ei subțiri, dar puternice. Apoi mi-a spus că în principiu nu mai aveam nimic, dar că nu trebuia să mai joc fotbal cel puțin o săptămînă.
Cînd și-a terminat țigara a scos-o din spitz, a stins-o în scrumiera de pe masă și m-a invitat în sufragerie. Auzise că citeam! I-am spus la ce biblioteci eram abonat, fiindcă văzuse că la noi în casă nu prea erau cărți. Doctorița s-a dus la biblioteca ei și a scos de acolo o carte groasă legată în albastru. Nu dădea niciodată cărțile cu împrumut! m-a prevenit. Am crezut că voia doar să mi-o arate. Peste cinci zile te prezinți cu ea! Era „Marile speranțe ”și după ce-am citit-o m-am simțit ca Pip care pătrunsese în sanctuarul domnișoarei Havisham, doar că sanctuarul doamnei doctor sclipea de curățenie, iar în locul Estellei nu era decît tipa despuiată din tablou.
M-am tot dus, de atunci, cîțiva ani, o dată pe săptămînă, acasă la doctorița de copii Luiza Calomfir, văduvă. Îi dădeam cartea pe care o citisem și primeam alta în loc. Fiecare, aleasă de ea și avînd un L.M. caligrafiat cu cerneală vineție pe pagina cu titlul din interiorul volumului. Aveam aproape 13 ani cînd i-am spus doamnei Calomfir că preferam să-mi aleg singur cărțile. Mă așteptam! mi-a spus doctorița. Ne întîlneam apoi întîmplător pe stradă. Mă întreba ce mai citisem și odată mi-a spus de ce îmi împrumutase prima carte: voia să fie sigură că n-o să mă duc pe maidan să joc fotbal.
Zilele trecute, la un anticariat din centru, am găsit o carte legată în acel albastru. Avea și inițialele L.C. Am cumpărat-o. Doctorița ajunsese la o vîrstă venerabilă, dar pînă la urmă ce era să facă? Apartamentul ei a rămas în familie, nu și cărțile pe care nu le dădea cu împrumut. Ce s-o fi întîmplat însă cu tipa lui Pallay?
Cristian Teodorescu