Gaudeamus - Telespectatorul, acest Don Quijote cu care ne întîlnim pe stradă
07 Iulie 2017, 15:50
Românii sînt campioni mondiali la numărul de ore în care ne uităm la televizor. Iar tendința e în creștere. Cel puțin așa rezultă dintr-un studiu dat recent publicității și citat de Mediafax.
În timp ce media mondială a timpului pe care-l petrecem zilnic în fața televizorului e de trei ore, la noi media e de cinci ore. Ba chiar în weekend unii dintre noi stau cîte opt ore în fața micului ecran. Pe primul loc în preferințele noastre se află de mai mulți ani televiziunile de știri, chiar dacă procentul celor care se uită la canalele de știri e în ușoară scădere în 2016 față de 2015.
Pînă și tînăra generație stă cu ochii la televizor peste trei ore pe zi, în creștere procentuală în 2016 față de anul precedent.
Sore deosebire de radio care poate funcționa non-stop într-o locuință, fără a-i împiedica pe posesori să-și vadă și de alte treburi, televizorul e acaparant. Imaginile te obligă să stai pironit în fața aparatului, ca să vezi de se întîmplă. Iar dacă majoritatea telespectatorilor se uită la televiziunile de știri, asta înseamnă, după părerea mea, că receptorul tv nu e folosit ca mijloc de evadare din cotidian, ci ca o iluzie a participării la faptele și vorbele zilnice.
Cu alte cuvinte, sîntem conectați, ne aflăm în plină treabă, căci ne simțim transportați la fața locului prin intermediul imaginilor și dacă vrem să ne convingem că opiniile noastre sînt împărtășite de alții, ne uităm și la (cel puțin) un talk-show difuzat de canalul în care avem încredere. Scepticii trec de la un post la altul, regizîndu-și astfel, din telecomandă, propriul lor supertalk-show.
Dependența de un anumit canal tv e însă o dovadă că nu ne lăsăm conectați oricum la evenimente, ca și cum ne-am trezi martori pe stradă la ceea ce se petrece, ci vrem să ni se spună o poveste care ne place despre ele. Altfel spus, de fapt nu ne lăsăm conectați la evenimente, ci la o anumită interpretare a lor, pe care ne-o furnizează canalul tv pe care-l preferăm, încă din momentul în care ne livrează o știre, prin intermediul reporterului aflat la fața locului.
Într-un fel, telespectatorul e un soi de Don Quijote care, pînă să pornească în expediție, se alimentează cu romane cavalerești care-l atrag treptat în lumea lor pînă cînd acest cumsecade hidalgo trece din lumea lui măruntă, în aceea extraordinară a cavalerilor rătăcitori. Doar că modernul Don Quijote e prizonierul unor fantasme tv, în care maleficul Merlin, inocenta Dulcineea sau regele în slujba căruia se pune Cavalerul Tristei Figuri, sînt personaje politice diabolizate sau, după caz, eroizate de postul sau posturile de televiziune la care el se uită.
Cristian Teodorescu