Gaudeamus - Soarta unui scriitor, clasic în viață, care a murit la timp

În multele mele convorbiri cu Puia Rebreanu, fiica romancierului, am stat de vorbă de cîteva ori și despre Premiul Nobel. Rebreanu, chiar dacă era tradus și lăudat în străinătate, nu se prea gîndea la acest premiu. Sau dacă s-o fi gîndit, nu vorbea despre asta. Nici că l-ar vrea, dar nici că nu-i pasă de Nobel. Oricum, îmi spunea Puia, dacă n-ar fi murit în timpul războiului, Liviu Rebreanu cine știe ce ar fi pățit după aceea.

Romancierul a fost pus la index la noi după venirea comuniștilor la putere. În apartamentul ei, își amintea Puia, își făceau apariția inși care le răscoleau prin casă, căutînd nici ei nu știau ce. Rebreanu avusese relații apropiate cu Iuliu Maniu și fusese directorul Teatrului Național în timpul lui dictaturii lui Ion Antonescu. Din cauza asta, Puia și mama ei Fanny s-au trezit muritoare de foame după război. Mulți ani au trăit de pe azi pe mîine. Au făcut foamea și  le era frică să nu fie arestate, încît au decupat pozele în care apăreau împreună cu Maniu, cel care a fost nașul de cununie al Puiei. Lumea pe care o știau ele două se prăbușise.

Mai rău era că acea lume, cu relațiile și cu prieteniile ei, devenise motiv de acuzații din partea noilor autorități și a scriitorilor care voiau să să se pună bine cu regimul, atacîndu-l postum pe Rebreanu. Nu conta că romancierul, ca director al Teatrului Național, îi apărase cît putuse de persecuții pe actorii evrei și că acceptase să pună în scenă „Steaua fără nume” a lui Sebastian, sub un nume fals,e adevărat,  dar știind cine era adevăratul autor al piesei. Nu i-au apărat atunci memoria lui Rebreanu nici scriitorii și nici colegii lui scriitori membri ai reformatei Academii Române. Puia îmi spunea resemnată că pe stradă, în centru, n-o mai saluta nimeni, și asta cu ostentația fricii de represalii, la fel cum o pățeau evreii pe vremea lui Antonescu.

Cînd Rebreanu a fost „recuperat”, puțin cîte puțin, Puia și-a dat seama că se schimbase direcția vîntului, fiindcă cei care-i întorceau spatele demonstrativ pe  pînă atunci își amintiseră brusc cine era și o asigurau de prietenia lor eternă: „Vai, bietul Rebreanu, ce soartă, Puia, ce soartă!”

Cristian Teodorescu