Gaudeamus - Nepotul lui Joyce și moștenirea drepturilor de autor

James Joyce avea un nepot, pe nume Stephen, de care au auzit toate editurile din lume care voiau să publice cărțile autorului lui „Ulise” , cel puțin pînă în 2012 cînd drepturile de autor pentru cărțile publicate de Joyce în timpul vieții au intrat în patrimoniul universal.

Nepotul Stephen și Fundația James Joyce Zürich aveau avocați renumiți pentru priceperea lor de a purta tratative financiare cu editurile, dar mai ales pentru procesele cîștigate împotriva editurilor care nu respectau pînă la virgulă contractele cu ei. Am aflat cîteva povești despre acest celebru nepot care le provoca insomnii editorilor în timpul negocierilor de pînă la semnarea contractului. De fapt, vorba vine negocieri. În fața oricărei tentative a editurilor de a obține un preț mai mic decît cel solicitat de nepot, răspunsurile scrise, totdeauna scrise, ale lui Stephen erau că nu acceptă nici o schimbare a condițiilor sale inițiale.

Chiar și marile edituri se temeau de avocații lui Joyce, încît au existat multe cazuri în care case editoriale renumite au renunțat să publice cărțile marelui irlandez fiindcă nu puteau satisface condițiile pe care le impunea neînduplecabilul său nepot.

Pe vremea cînd, împreună cu Livia Moisii, răspundeam la „Cotidianul”de colecția de cărți a ziarului, aș fi vrut să publicăm „Ulise”. A urmat o insistentă corespondență pe care Livia, îngerul păzitor al colecției, a purtat-o cu nepotul lui Joyce. Cît era prietena mea de optimistă și mai ales de convingătoare în schimburile de scrisori prin care mai totdeauna obținea în condiții acceptabile drepturile de publicare pentru ediția de chioșc a autorilor străini renumiți, Livia s-a declarat învinsă de inflexibilitatea nepotului lui Joyce, care-i cerea o sumă uriașă, dacă voiam ca „Ulise” să apară în colecția ziarului nostru. În 2012, cînd Stephen n-a mai putut să-și exercite drepturile de moștenitor al operei lui Joyce, sînt convins că în multe edituri s-au deschis sticle de șampanie ori s-a băut măcar o bere, fiindcă nu mai erau silite să stea la mîna nepotului pentru a publica opera unchiului.

Cînd în România a intrat în vigoare noua lege a drepturilor de autor, care le oferea urmașilor de scriitori posibilitatea să ceară cît voiau pentru reeditarea cărților ilustrelor lor rubedenii decedate. Fiii și fiicele, nepoții și nepoatele autorilor morți, în special clasici, cereau niște sume atît de mari, încît un timp, cărțile clasicilor noștri nu se mai găseau prin librării. Treptat, moștenitorii s-au prins că cereau prea mult și și-au redus pretențiile, după mersul pieței de carte.

Mă întreb însă de ce construcțiile literare și muzicale intră după 75 de ani de la moartea autorilor în patrimoniul public? Scriitorul sau compozitorul lasă după moarte edificii literare ori muzicale de multe ori infinit mai importante decît o casă, fie ea și palat, care rămîne în posesia urmașilor sute de ani. De ce acest tip de moștenire trebuie să intre în patrimoniu public după 75 de ani? Dacă ne gîndim mai bine, asta e un fel de expropriere a moștenitorilor de un bun făcut creat de străbunicii lor, care n-au avut – cel mai adesea – ce altă moștenire să le lase urmașilor.

Cristian Teodorescu