Gaudeamus - Editori de stat și pirați de succes în anii nouăzeci

La începutul anilor nouăzeci editurile de stat gîfîiau obosite, de parcă aerul libertății ar fi fost prea tare pentru ele. Editurile particulare apăreau una după alta, înființate de scriitori sau de persoane necunoscute care vedeau că se puteau scoate rapid  bani din afacerea asta.

O poetă,cunoscută și nu prea, adică celebră prin înfățișare, dar cu o operă aproape ignorată, dădea lovitură după lovitură publicînd scriitori americani de consum care se vindeau în tiraje uriașe. Pe atunci n-o întreba nimeni dacă avea dreptul să-i publice pe romancierii care o îmbogățeau, mai cu seamă că ea vorbea despre ei spunîndu-le pe „numele mic”, de parcă ar fi fost prietenă cu ei.

Traducerile erau vai de capul lor, hîrtia proastă, dar afacerile îi mergeau atît de bine poetei, încît editura sa ajunsese pildă de succes printre concurenți. Șefii editurilor de stat care începuseră să tragă mîța de coadă se lăudau că ei nu publică literatură de consum, ci autori de valoare. Editurile astea aveau organigramele mai încărcate decît brazii de Crăciun și funcționau aproape la fel de greoi ca pe vremea cenzurii. În afară de asta, în sînul lor se duceau neînduplecate lupte pentru putere, cu pîre la Ministerul Culturii și cu comploturi care le împărțeau redacțiile în bisericuțe combatante. Cine mai avea timp să se gîndească la cărți în timpul acelor interminabile războaie interne.

Ba cum pe atunci încă nu se vorbea de conflict de interese, cine lucra la stat mai colabora cu cîte o editură particulară căreia îi vindea ponturi sau chiar autori din portofoliul editurii, după verificatul principiu al căpușării firmelor statului cu particulari care luau caimacul, în timp ce statul rămânea cu buza tot mai umflată. Bietul Zigu Ornea, văzînd ce se întîmplă, le spunea editorilor care lucrau la stat să se astîmpere, ca să nu ajungă la faliment. Or asta era de neconceput atunci, iar Zigu era acuzat pe la spate că e un socialist ruginit care nu înțelegea mersul economic al României. Dacă el insista analitic asupra pierderilor de tot felul, i se răspundea cu superbie: „Cînd n-o să mai meargă cu statul, ne privatizăm!”

Zigu se uita cu milă la ei și le zicea că nu vor mai avea ce să privatizeze. Așa s-a și întîmplat. Edituri de stat care se bizuiau pe trecutul lor, mai mult sau mai puțin glorios, au devenit istorie.

Istorie a ajuns și editura poetei care s-a îmbogățit cu metode neortodoxe, dar spectaculoase și apoi a sărăcit, fără a lăsa în urmă decît o carieră de piraterie editorială.

Cristian Teodorescu