Gaudeamus - Cu emoție despre Timișoara

Mă bucur într-un fel aparte că Timișoara va fi capitală culturală europeană, în anul 2021. Cînd am văzut prima oară orașul, în primăvara lui 1988, m-a izbit atmosfera destinsă de acolo, care n-avea nimic în comun cu crisparea apăsătoare din București. Era parcă altă lume. M-am plimbat cu plăcere chiar și în cartierele dormitor, care mă indispun oriunde le-aș vedea. În decembrie 89, cînd Timișoara a devenit primul oraș liber din România, m-am îndrăgostit cu disperare de acest oraș de unde a început sfîrșitul ceaușismului. Tot de acolo ar fi putut veni și adevăratul sfîrșit al comunismului, dacă Proclamația de la Timișoara ar fi fost adoptată în restul țării, nu numai în Piața Universității din București. Cine mai ține minte anii nouăzeci, își amintește că după apariția Proclamației puterea de atunci a încercat o nouă izolare, de astă dată politică a orașului, după tentativa nereușită a lui Ceaușescu, din 1989. De aici și nemulțumirea multor timișoreni față de politica oficială de la Centru și exasperarea lor provocată de încetineala reformelor din România. Insuccesul încercărilor de a stîrni și acolo conflicte interetnice și de a ventila curente xenofobe în rîndul localnicilor a fost, la vremea aceea, o probă în plus că Timișoara era altfel.

M-aș fi bucurat, firește, dacă Bucureștiul sau Clujul ar fi făcut obiectul acestei alegeri. Însă pentru curiozitatea culturală de azi a timișorenilor – care n-a scăzut ca în alte orașe de la noi – pentru orgoliul lor benign că sînt locuitori ai acestei urbe, pentru felul în care își ocrotesc instituțiile de cultură, dar în primul rînd în amintirea celor răpuși în decembrie 1989 în primele zile ale Revoluției, și cu gîndul la cei care și-au riscat atunci viața, știrea că Timișoara va fi capitală culturală europeană m-a emoționat pînă la lacrimi.

Cristian Teodorescu