Gaudeamus - Cînd criticii vor să stea în prima bancă a literaturii

Mai țineți minte discuția dintre criticul Berlioz responsabil de revistă, om cu funcții printre scriitorii vremii și poetul Ivan Bezdomnîi de la începutul romanului lui Bulgakov, „Maestrul și Margareta” ? Acolo Berlioz îl dăscălește pe poet din cauza unui poem cu intenții ateiste, dar care n-a fost publicat fiindcă Bezdomnîi, în avîntul său liric, l-a făcut să pară pe Iisus ca și cum ar fi existat ca persoană fizică.  Or, zice doct criticul, Iisus n-a existat. Necultivatul Ivan n-are replică.

Cînd alături de ei apare Woland, cel ce pare un cetățean străin și care intervine în discuție spunîndu-le că cel mai bun argument că Iisus a existat e că s-a întîlnit cu el, criticul și poetul nici să n-audă. Criticul din ticăloșie, poetul din neștiință. Cel care-și pierde capul, la propriu, după această întîlnire e criticul, decapitat de un tramvai. Bezdomnîi, persoană agitată, e cel în spinarea căruia pică sarcina de a anunța că la Moscova a apărut diavolul.

La a treia lectură a romanului m-am întrebat ce-ar fi fost dacă poetul ar fi sfîrșit sub roțile tramvaiului, iar criticul Berlioz ar fi fost cel care și-ar fi dat seama că diavolul în persoană și-a făcut apariția la Moscova. Probabil că Berlioz ar fi tăcut mîlc, chiar dacă s-ar fi prins că Woland nu e un cetățean străin, ci încarnarea diavolului. Căci treaba lui de om cult care făcea parte din aparatul literar al regimului nu era să accepte evidențe, ci să proclame că acestea nu există, dacă nu conveneau ideologiei oficiale.

Cam asta s-a întîmplat și la noi, după venirea la putere a partidului comunist, care și-a schimbat numele în partid muncitoresc, pentru a nu mai fi acuzat că e marioneta lui Stalin în România. Critica literară n-a mai putut fi exercitată de oricine. Aveau acest drept doar cei care trecuseră de partea regimului. Iar cea mai mare parte dintre tinerii critici care au venit după ei și-au început cariera prin a face prosternări ritualice în fața Partidului condus pe atunci de Gheorghiu Dej.

După moartea acestuia, critica literară a făcut o piruetă, trecînd de partea lui N.Ceaușescu și a congresului PCR care l-a consacrat la putere. Această operațiune au săvîrșit-o chiar și criticii care mai tîrziu aveau să-și reamintească de preeminența esteticului în opera literară. Sau, cum ar veni, criticii care n-au mai negat existența lui Iisus, în format literar. Totuși, știind că dreptul lor de a-și da cu părerea despre literatură vine de la partid, nu de la talentul lor, chiar și criticii nemembri ai PCR aveau grijă să facă plecăciuni ritualice partidului, și asta pînă la Revoluție. Chiar dacă nu scriau direct despre N.Ceaușescu, cădeau în frezele lor critice față de Congresul 9 al PCR, cel în care partidul a ajuns pe mîna lui Ceaușescu. Asta în timp ce scriitorii, la fel ca Ivan Bezdomnîi al lui Bulgakov, erau tot mai convinși că și în România venise timpul să se spună lucrurilor pe nume. Așa se face că în timp ce cărțile autorilor curajoși mai apăreau, driblînd cenzura, criticii cu rubrici îi lăudau pe autorii lor pentru valoarea estetică a cărilor pe care le publicau. Asta cu rezultatul aproape stupefiant că după Revoluție scriitori elogiați fără rezerve înainte, au fost trimiși în bănci mai din spate de critici care voiau să-și rezerve pentru ei prima bancă a literaturii române.

Cristian Teodorescu