De ce e Iocan altfel
09 Noiembrie 2016, 13:01
Florin Iaru are dreptate să se întrebe pe FB de ce revista de proză scurtă „Iocan” nu e nici măcar semnalată în publicațiile Uniunii Scriitorilor. Dar dacă ne gîndim la ceea ce și-a propus să fie „Iocan”, mai degrabă ar trebui să fim mulțumiți că așa-numitul establishment literar se face că nu o vede.
Cînd am discutat despre înființarea revistei, n-am făcut-o ca membri ai USR, așteptînd binecuvîntarea conducerii și eventual niscai fonduri, ca să nu ne apucăm de treaba asta pe riscul nostru. Pe atunci, nici Florin Iaru, nici eu nu eram excluși din USR, dar nu voiam să facem încă o revistă bugetară, ci una care să se țină economic pe picioarele sale. În ceea ce mă privește aveam serioase rezerve că revista, care pe atunci n-avea nici măcar nume, se va bucura de trecere la cititori. Așa că dacă n-ar fi fost Dan Pleșa, de la editura Vellant, probabil că revista de proză scurtă ar fi răma și azi în stadiul de proiect.
Dar, imaginați-vă, de parcă n-ar fi ajuns aparenta excentricitate a ideii acestei reviste, doi dintre cei care o puneau la cale, Iaru și eu, am fost dați afară din USR. Iar al treilea, Marius Chivu, a încasat-o, în „România literară” de la însuși Nicolae Manolescu, președintele USR și directorul revistei, pentru delictul său de opinie în privința corupției din Uniunea Scriitorilor. Cu toate astea membri ai USR au găsit de cuviință să propună povestiri pentru „Iocan”, ignorînd avertismentele oculte sau neted formulate din partea conducerii că cine se bagă cu „ăștia” s-ar putea s-o pățească.
Așa că de unde în primul număr din „Iocan” singurii autori consacrați au fost Florin Lăzărescu și Lavinia Braniște în cel de-al doilea apar Dan Lungu, Ioan Groșan, Bogdan Alexandru Stănescu și Marian Iliea, scriitori care, ca și Florin Lăzărescu și Lavinia Braniște ar fi avut unde să publice, dar au ales „Iocan”. Trei dintre ei sînt și membri ai USR, așa că nu pot fi bănuiți că n-ar fi știut la ce „se expun” publicînd în „Iocan”. Dar chiar și debutanții, cînd au ales să publice în „Iocan” știau că povestirile lor vor apărea într-o revistă care nu e pe placul actualei conduceri a USR.
Ce putem înțelege din asta? Că pentru scriitorii activi din România, riscul de a publica în „Iocan” e mai mic decît acela de a fi puși pe vreo listă neagră de cei care încă mai cred că de ei depinde soarta prozatorilor români. Căci, ca și exclușii și dezavuații din USR-Manolescu, și ei par a-și pune întrebarea de ce trebuie exclus din USR cineva care își permite sî gîndească altfel decît cei care-și închipuie că au în mînă și pîinea și cuțitul literaturii.
Cristian Teodorescu