„Blade Runner 2049” - hibrid de SF şi policier cu implicaţii psihanalitice- de Michaela Platon
17 Mai 2021, 06:00
Sigur că atunci când faci o continuare a unui film devenit între timp antologic, se creează aşteptări majore, căci fanii îşi doresc să retrăiască emoţia peliculei primordiale (ceea ce e foarte greu, căci între timp au mai înaintat în vârstă cu 35 de ani, iar percepţia lor se supune acum altor exigente, altor achiziţii culturale), iar critica este bântuită de mania comparaţiilor - aşa că sarcina noii echipe se vădeşte de două ori mai grea.
Dar şi când urmărea este excepţional construită şi orchestrată, când scenariul nu face concesii, iar noile tehnologii pe care le are acum la îndemână cinematografia upgradează de la sine discursul, ceea ce rezultă are darul de a ne bucura, fie că am văzut sau nu Blade Runner-ul din 1982. Iar intuiţia care l-a făcut pe Ridley Scott să îi cedeze manşa lui Denis Villeneuve a fost salutară, căci canadianul a punctat excelent cu Incendies, Sicario şi Arrival, dovedind acum că este deja un maestru al regiei, demn de celebrissimul lui predecesor, acum producător executiv.
Blade Runner 2049 te frapează din prima secundă a proiecţiei, când un ochi imens invadează ecranul, urmat apoi de trecerea la o arhitectură futuristă de proporţii, într-o mişcare abruptă a camerei, ce secţionează secvenţial spaţiul vizual. Eşti instantaneu bulversat şi preluat sonor de o muzică ce te asaltează, te invadează şi apoi te cotropeşte, pe care o simţi organic în diafragmă ce pulsează în ritmul ei, şi al cărei prizonier rămâi până la final, într-o emoţie indusă de ţesătura fluidă a temelor simfonice ce se destructurează într-unele psihedelice, Vanghelis fiind prezent cu un touch de univers sonor importat din filmul lui Ridley Scott.
Coloana sonoră semnată de Hans Zimmer, cu muzică originală de Benjamin Wallfisch este un personaj sui generis al filmului, într-atât de organic se împleteşte cu scenariul la care a lucrat însuşi Philip K. Dick, autorul romanului de la care se revendică povestea. Iar dacă ne gândim la faptul că Benjamin a compus şi pentru minunatul Hidden Figures al lui Theodore Melfi ( cu 3 nominalizări la Oscar, 2 Golden Globe şi BAFTA), dar şi pentru ultimul film al lui Gore Verbinski, Terapie pentru Viaţă, realizăm că tandemul cu Hans Zimmer este unul imbatabil, acesta din urmă fiind recunoscut drept un deschizător de drumuri în domeniul soundtrack-urilor, un pionier în utilizarea sintetizatoarelor digitale, a clapelor electronice şi a celei mai noi tehnologii computerizate, el fiind cel care a „inventat” genul acesta de fuziune a muzicii realizate digital, cu aranjamente orchestrale tradiţionale. Iar apoi ne-a surprins în aceeaşi manieră şi cu Dunkirk, şi el o capodoperă din punctul acesta de vedere.
Ce ne atrage la acest Blade Runner 2049, ce ne vrăjeşte şi ne ţine pironiţi în scaune cu emoţia în gât şi inimile palpitând...timp de 163 de minute? Cred că în primul rând hibridul acesta de SF cu temă majoră (om vs replicant) şi policier cu implicaţii psihanalitice, în care trăirile se amalgamează cu imagini excepţionale. De la simboluri desprinse aproape dintr-o poetică a imaginarului SF, la imagini ale unei realităţi destructurate post-apocaliptice, totul se adună într-o succesiune căreia i se adaugă planurile apropiate ce sfredelesc expresii şi trăiri, ancorându-ne şi mai mult în compoziţia aceasta inspirată, pe care o propune Villneuve.
Problematica adusă în discuţie, extrem de ofertantă sub toate aspectele, ne propune ideea ca şi replicanţii să poată procrea, ceea ce îi aduce mai aproape de condiţia umană, căci vedem că deja în ceea ce priveşte trăirile şi emoţiile- saltul a fost deja făcut. Firul căutării devine motivul principal al peliculei ce introduce personaje interesante, jucate cu forţă, cu sensibilitate sau cu aplomb de o distribuţie ce reuneşte actori cu grade diferite de măiestrie, dar toţi părând a comunica fluid în interiorul scenariului, cu o chimie care se vede şi se simte.
De la „veterani” ai ecranului precum Harrison Ford sau Robin Wright, la descoperiri excepţionale ale ultimilor ani, ca Jared Leto, sau confirmări ca în cazul lui Dave Bautista (ce pare aproape tag-uit în genul ăsta de roluri), la figuri frumoase cum este Ana de Armas, o androidă sensibilă şi îndrăgostită, la Rachel cea primordială- o Sean Young- computerizată, şi o Sylvia Hoeks căreia îi reuşeşte rolul de replicantă malefică.
Cea mai solidă partitură îi revine însă lui Ryan Gosling, care va rămâne astfel pe valul pe care l-a înălţat La La Land, atât de oscarizatul film al lui Damien Chazelle, căci îi iese acest enigmatic şi introvertit K, un superpoliţist replicant cu o poveste de viaţă care se tot răsuceşte în scenariu şi îl înnoadă pe alocuri. Finalul nu e previzibil (să nu vă aşteptaţi să vi-l devoalez!), dar un lucru este cert: lasă deschisă calea către o continuare spre care întinde iţele şi care este dictată de succesul pe care Blade Runner 2049 l-a repurtat la Box Office.
