ATOMIC BLONDE, un action-thriller-adventure-suspense cu un touch dramatic- de Michaela Platon

Cât de “atomică” este Charlize Theron în rolul super spioanei MI6, Lorraine Broughton? Cât se poate, că mai mult de-atât nu văd cum ar fi putut să fie: sexy într-un mod rafinat care nu ne lasă să uităm că a fost model, frumoasă din orice unghi de vrăjeşte camera şi spectatorul, dură până în prăsele, profesionistă la amănunt infinitezimal, vulnerabilă cât să fie asta un criteriu antitetic pentru forţa ei, misterioasă ca un agent “cu clasă”, puternică şi abilă în lupta, cu nimic mai prejos decât un bărbat. O veritabilă fiinţă alfa care străluceşte în rol de protagonistă şi trage pelicula cu forţa unei locomotive super performante. Şi nu îi lipsesc nici subtilităţile, nici atitudinea, e excepţional îmbrăcată şi machiată ca de podium şi capabilă de cascadorii şi coregrafii de combat spectaculoase, în care vedem filiaţia directă cu celălalt film de acţiune devenit celebru al lui David Leitch – John Wick din 2014 ( la cel de-a doilea din 2017, fiind doar producator).

Aşadar în acest Atomic Blonde avem toate ingredientele pentru un action-thriller- adventure-suspense cu un touch dramatic şi o aromă cuceritoare de anii ’80, într-un décor plin de clou-uri precum Berlinul momentului distinct al căderii zidului. Aproape într-o viermuială a serviciilor secrete din toata lumea, acţiunea are o cinetică specială, pe alocuri abracadabrantă, sau tăind scenariul ca un bisturiu, şi totul îmbibat vizual şi sonor de evenimentele celebrului final al anilor care au marcat căderea Cortinei de Fier. Nici că se putea mai potrivit, nici că ar fi fost mai de interes vreun alt cadru, cu atât mai mult cu cât, prin contrast cu prăfuita Germanie de Est, englezii şi americanii par şi mai şi! Iar în bătălia serviciilor pentru informaţii este o aşa “dinamică” a relaţiilor ( CIA, MI6, KGB, Serviciul francez de informaţii, o fi fost şi Mossadul…cine stie!), de parcă toţi ar fi fost membrii unui club în care se cunoşteau şi interacţionau în mod curent. Ceea ce e foarte interesant de vreme ce toţi erau spioni, şi ar fi trebuit să fie under cover! Dar probabil ideea că şi în “adunarea” asta de acoperiţi şi agenţi dubli se plătesc poliţe şi se execută răfuieli, a fost mai tentantă decât jocul ocultării.

Alaturi de Charlize ( pe care după Furiosa din Mad Max: Fury Road al lui George Miller, aş fi văzut-o oricând într-un asemenea rol), James McAvoy este un agent ok, fără subtilităţile, versatilitatea şi strălucirea lui Kevin din “Split” (după părerea mea cel mai bun rol al lui de până acum). Partitura actuală nu este una de anvergura, acest David Percival frust nepunându-i probleme de interpretare, căci rolul nu e spectaculos, dar nici insignifiant, aşa că all in all merge! El poate însă mult mai mult, ceea ce ne/ îi dorim !

John Goodman apare şi el , şi cu toate că anul acesta are nu mai puţin de 6 filme în palmares, niciunul nu pare până acum să îi ofere ce ar merita talentul lui special.

Iar după cum s-a dovedit deja că o coloană sonoră inspirata poate chiar să scoată un film din anonimat, şi după fulminantele succese ale soundtrack-urilor din Baby Driver şi The Guardians of the Galaxy ( 1si 2) , Blonda Atomică resuscitează piese celebre ale anilor 80, sub bagheta lui Tayler Bates, responsabil şi de soundtrack-urile francizelor John Wick si Gardienii Galaxiei, fondator al grupului irlandez PET, care spărgea topurile cu piesa Lil’ Boots din The Crow II: City of Angels, single pe care îl vindea în peste un million de exemplare la vremea aceea.

Adevarată galerie a numelor mari ale muzicii - coloana sonora a lui Bates înghesuie cu o fluenţă ce rezidă în corelarea cu acţiunea, piese emblematice ce adaugă o plus valoare peliculei: de la Clash ( London Calling), Alice Cooper ( Poison), Duran Duran, The Cure, Blondie ( Atomic), inegalabilul Falco ( Der Kommissar), la George Michael (Father Figure), Depeche Mode, Queen cu Killer Queen dar şi cu Under Presure alături de David Bowie, la Nena cu al ei 99 Luftballons şi iar David Bovie care închide “cercul” regalându-ne cu Cat People (Putting Out Fire), piesele sunt impecabil îmbinate, livrate exact în momente cu care rezonau, puse în valoare şi reliefând ele însele scenele, ca o veritabilă puctuaţie a acestui script alert şi incitant.

Aşa că filmul este de văzut şi de revăzut la HBO, căci încântă ochiul, bucură inima şi relaxează mintea ( mă rog, cum o poate face un asemenea gen!) încât să ne declarăm multumiţi la final şi parcă dornici să o revedem pe Lorraine şi în alt film. Căci deja am căpătat naravul francizelor ce ni se livrează pe pricipiul “ce-i puţin nu ajunge!” .