AN / SWEET BEAN al regizoarei Naomi Kawase- călătoria unei ființe evadate din singurătate- de Michaela Platon
30 Octombrie 2020, 01:00
În 2014 Naomi Kawase ne propunea Still The Water, un film cu atât de puţine dialoguri încât aproape ne şoca pe noi , europenii, pentru ca un an mai târziu să vină cu o poveste înduioşătoare cu un parfum delicat ca al florii de cireş.
AN din 2015 este într-atât de japonez ca esenţă, încât suntem deopotrivă fermecaţi şi şocaţi de felul în care oamenii acestei culturi milenare au cultivat o relaţie simbiotică şi contemplativă cu natura. Ei se uimesc în fața grandorii şi frumuseţii ei cu un suflet care rămâne mereu de copil, florile, vântul, plantele le vorbesc despre călătoria lor prin lume, iar respectul înseamnă acolo cu totul altceva.
Şi iată cum, minunat împachetată în simboluri şi obiceiuri nipone , povestea prăjiturilor dorayaki devine pretext pentru o meditaţie adâncă asupra adevăratelor valori, asupra sentimentelor precum compasiunea, prietenia, respectul, abnegaţia sau determinarea. Filmul este brodat pe o canava simplă, dar la o mai atentă privire se dezvăluie spectaculos, învăluitor și adevărat, pictând cinematografic pentru noi o istorie care ne înduioşează până lacrimi. Este drama bătrânei Tokue care ajunge să lucreze într-o patiserie stradală, şi n-ai întrevede nimic din tragismul implicit al poveştii, dacă nu te-ar uimi la fiecare secvenţă liniştea, înţelepciunea şi iubirea pe care T le oferă celor din jur. Abia finalul, aproape previzibil- dar cu nimic mai puţin valoros- te lămureşte pe deplin că acele zile petrecute în mica dugheana de dorayaki reprezintă pentru bătrâna o gură de aer dădătoare de viaţă, lipsa acesteia ducând automat la dispariţia fizică a minunatei fiinţe evadate din singurătatea unui sanatoriu.
Într-un real progres artistic Naomi Kawase reuşeşte să livreze acest film frumos şi sensibil, plin de învăţăminte, trecând într-un alt registru stilistic faţă de precedenta producţie ceva mai criptica pentru publicul european, în care dialogul cvasi inexistent sau doar onomatopeic , ne comunica într-un limbaj la care eram prea puţin permeabili, dublat doar de un pictural uimitor. Cu toate acestea tocmai aceste diferenţe de abordare a vieţii specifice orientului îndepărtat atrag şi fascinează în spaţiul occidental şi aşa se întâmplă că de fiecare dată exotismul lor iese în evidenţă atunci când filmele intră în circuitele festivaliere sau pe ecrane. AN a fost selecţionat pt secţiunea Un Certain Regard, la care însă a triumfat Kiyoshi Kurosawa cu Journey to The Shore, aşadar tot un film japonez, un road movie sui-generis cu o parabolă a felului în care iubirea transcende spaţiul şi timpul, cuprinzând şi o poveste din care aflăm câte ceva despre felul în care înţelegem să ne desprindem de cei dragi, atunci când trec în “nefiinţă”. E de la sine înţeles că experienţa iniţiatică deosebită pe care o propune filmul lui Kurosawa a prevalat, aşa încât povestea bătrânei Tokue evadata dintr-o leprozerie a fost considerată de juriul festivalului mai puţin elaborată sau mai puţin valoroasă. Pentru mine însă filmul rămâne unul dintre cele mai frumoase vizionari, regizoarea livrând o craţie credibilă, balansată şi cuceritor jucată, în care imaginea, dialogul şi povestea sunt frumos calibrate.
Credit foto Cinemagia