Felix Aftene – adeptul proiectelor multidisciplinare

Felix Aftene s-a născut în anul 1972, în orașul Vaslui. În 1998 câștigă un concurs pentru realizarea unei picturi murale în spațiul Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași. Lucrarea, intitulată „Babylon", este realizată în tehnică mixtă pe o suprafață de 74 mp, iar execuția ei a durat trei luni. În 2008 revine în spațiul public cu o altă lucrare, „Capsula timpului", un monument realizat din bronz, amplasat în fața Primăriei municipiului Iași la aniversarea a 600 de ani de atestare documentară a orașului. A realizat ilustrații de carte pentru editurile: Polirom, Humanitas, Junimea. A ilustrat integral „Cartea ființelor imaginare” de Jorge Louis Borges și „Amour” de Maxim Crocer. În domeniul picturii, Felix Aftene este unul dintre cei mai activi artiști contemporani din România. Lucrările sale se găsesc în muzee și colecții private din țară și străinatate (S.U.A, Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, Italia, Spania, Israel). Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1997. A fost președinte al U.A.P.R., filiala Iași. În 2001, împreună cu Gabriela Drinceanu și Zamfira Bârzu formează „Grup 3", un grup artistic a cărui coerență stilistică vine din reevaluarea tradiției patrimoniale est-europene prin modalități de expresie noi, păstrând suportul tradițional. În 2016 i s-a acordat Premiul Naţional pentru Pictură al UAP din România. A primit peste 30 de premii și distincţii pentru activitatea artistică pe plan naţional și internaţional. Este curator, coordonator și expozant în numeroase proiecte artistice de grup și personale în ţară și în străinătate.

Felix Aftene, în 1972 v-ați născut la Vaslui. Care au fost primele dumneavoastră contacte cu lumea artelor plastice?

Primul contact cu lumea artelor vizuale a fost la școala ieșeană, dar după ce am reușit să-mi conving părinții cu o diplomă pe care am câștigat-o la „Cântarea României” și am crezut că aș avea ceva de spus în domeniul ăsta. Am ajuns în atelierele pictorilor din Iași și în urma examinării lui Mircea Ispir, profesor la liceul de artă, ascesta le-a spus părinților mei că sunt talentat și că ar merita să muncesc în zona asta și să vedem ce iese. Ulterior am urmat cursurile liceului de artă, Academia de artă, după care am făcut un doctorat, așa încât sunt un produs al școlii ieșiene de arte vizuale.

De ce credeți că Moldova a dat lumii atât de mulți artiști foarte valoroși?

Probabil că e vorba de calitatea umană, de tradiția și de seriozitatea școlii de acolo. Este un spațiu de studiu mai academic venit pe filieră franceză, dar și germană. Așa a început, practic, școala de la Iași. Eu am prins o școală mai academică, mă rog, înainte de Revoluție, adică până în anii 90, după care lucrurile au devenit mai libere, într-un fel am devenit mai autodidact. Începeam noi studenții să cercetăm, cumpăram reviste care erau de mult expirate în Franța. Ajungeau la noi prin librării, le cumpăram după mulți ani și așa încercam să ținem pasul cu noutățile timpului. Pentru noi era extrem de important să facem lucrul acesta. Prin 1992 am început să vizitez muzeele din spațiu sovietic: Kiev, Moscova, Sankt Petersburg. Cu banii de pe o bursă am reușit să stau o lună în Rusia și să văd toate aceste muzee. În Franța, în Germania, în Europa de vest era mai greu să ajungem în acei ani. În 1994 am reușit să mergem să vedem muzeele din vest. Eram curios să văd ce se află la „Pompidou”, pentru că în muzeele din Rusia arta se oprea undeva pe la Van Gogh, Matisse. Eram curios să văd ce se întâmplă după și foarte mult mă interesau artiștii contemporani. Nici muzeele de artă contemporană pe vremea aia nu erau atât de bine dezvoltate.

Prin ce credeți că se diferențiază școala ieșeană comparativ cu celelalte centre artistice din țară Clujul, Bucureștiul, Timișoara?

E o linie aparte trasată de profesori, dar chiar și de cei care învață, pentru că ei între ei la un moment dat concurează, fură unii de la alții și se creează o școală și a lor, a elevilor, a studenților, dar și una a profesorilor. În liceul de artă, prin 86-90, participam la concursurile națonale. În acea vreme, dacă vedeai o lucrare, știai clar, asta e de la Cluj, asta e de la București. Erau niște linii foarte clare. Școala ieșeana era mai academică, cea bucureșteană era mai mult bazată pe desen și mai monocromă. Foarte puțini adepți ai picturii lui Corneliu Baba erau la ora aia. Clujenii erau foarte atenți și la desen și la culoare. Se vedea o linie aparte.

Ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

Studioul meu e asemeni unui relicvariu, în care adun tot felul de obiecte care mă inspiră. Ca o trambulină trebuie să fie atelierul ăsta al meu pentru a ajunge într-o lume imaginară în care pot să fac creație, mă pot motiva. Adun tot felul de obicte care prin desenul lor mă pot inspira, prin poveste lor, de multe ori găsesc soluții cromatice. Sunt obiecte care îmi folosesc la ceea ce însemnă gândirea compozițională a unei lucrări pe care o coci cumva în timp. Îmi adun obiecte și care urmează să mă inspire. De aia spun relicvariu, pentru că e un loc în care eu adun tot felul de obiecte importante pentru ceea ce înseamnă creație artistică și cred că asta face mai fiecare artist în spațiu, în atelierul său.

Atelierul este și locul de concretizare a ideilor venite din alte părți? Din spații diverse? Țin minte că mi-ați povestit că ideea unui expoziție a venit după ce ați vizitat un muzeu de istoria naturală, de exemplu?

Da, absolut. De acolo, practic, din spațiu extern atelierului, îți culegi ideile. Ieșim în tabere, de multe ori, unde ne întâlnim cu mulți artiști, colegi, prieteni. Dar atelierul, într-adevăr, e un spațiu destul de solitar unde te poți aduna și poți să te concentrezi, să-ți duci la bun sfârșit proiectul tău. Și ești sigur că de acolo iese un produs finit, definitiv, așa cum probabil ți-ai dorit. Pentru că în momentul, în care lași o pânză din atelier să-ți iasă, înseamnă că ești mulțumit în momentul acela de lucrare respectivă. Te reprezintă, măcar pentru perioada în care ai conceput-o.

De ce atelierul lui Felix Aftene este păzit de pisici?

Asta a fost inițial o lucrare destul de decorativă. Inițial am conceput o pisică.

Ați împânzit strada cu pisici…

Da, de fapt, eu i-am zis O Muză a străzii Lăpușneanu. Atelierul meu are balconul pe strada Lăpușneanu, care este strada pietonală, cea mai veche stradă pietonală a orașului.

Vis-a-vis de Muzeul Unirii.

Și această pisică avea rolul de a fi amuzantă și, dincolo de asta, să atragă privirile trecătorilor. Dar vreau și eu să o văd din atelier, ca pe un element decorativ care să încălzească balustrada rece a balconului.

Și acum sunt mai multe pisici pe strada Lăpușneanu care poartă semnătura lui Felix Aftene. Priviți cu atenție în sus când vă plimbați pe strada Lăpușneanu și veți găsi mai multe clădiri cu o câte o pisică specială.

Ele s-au cam înmulțit. Una a ajuns, de exemplu, pe o țeavă de la CET în zona industrială, unde practic nu te-ai aștepta să vezi așa ceva. Iar cei care se opresc la semafor, o arată cu degetul și asta îmi place, asta am vrut să fac. Nu e o mare lucrare de artă, în sensul că e o pisică în mărime naturală, în schimb este înaripată și am vrut ca prin prezența ei să atragă privirile. Țin foarte mult la pisica care se află în curte la Boșdeuca lui Ion Creangă, acolo unde la împlinirea 100 de ani de la înființarea primei case memoriale din România, adică Boșdeuca lui Ion Creangă, am plasat-o pe locul unde Ion Creangă a scris „Amintirile din copilărie”, în corpul mesei pe care stă această pisică, acest motanu Titu, i-am spus, pentru că Ion Creangă avea 27 de mâțe și motanul Titu, de la Titu Maiorescu. Acest motan este străjerul, paznicul a 100 de scrisori care sunt scrise de cei mai importanti scriitori români. Toate scrisorile încep cu „nu știu alții cum sunt, dar eu…”, fiecare a scris ce a vrut, iar aceste scrisori sunt îngropate, necitite, nedeschise. Ele vor fi deschise peste 100 de ani.

O capsulă a timpului.

O capsulă a timpului, un soi de altar al Muzeului Literaturii Române din Iași.

Ce reprezintă pisica, felina, pentru Felix Aftenea?

Chiar am scris un text în care lămuream că este o muză a străzii Lăpușneanu, pentru că ea este socotită o stradă a creației. Lângă a fost conservatorul unde a dirijat George Enescu. În acestă clădire a stat într-o perioadă Mihai Eminescu. Pe strada asta Liviu Rebreanu s-a inspirat pentru romanul „Adam și Eva”, scrie asta chiar în prefața cărții. Caragiale și-a citit toate piesele aici la capătul străzii Lăpușneanu. Creangă s-a plimbat pe această stradă împreună cu marele poet Eminescu, așa încât am spus că e o stradă a creației și am vrut să fac un soi de muză.

Cum ați descrie atmosfera acestui spațiu creativ?

Trebuie să spun, în primul rând, că aceasta este o clădire istorică, se află viz-a-viz de Muzeul Unirii, dar ea, clădirea, a fost făcută de un boier Drosu, după care a fost cumpărată de Necolae Istrati, acest antiunionist convins, care a coagulat în jurul lui o grămadă de oameni care au s-o opus acestui mare proiect și anume Unirea Principatelor Române. Ea aparține în acest moment Primăriei Iași și primăria a dat-o în gestiune Uniunii Artişilor Plastici. Noi administrăm acest spațiu și practic fiecare ușă în această clădire ascunde câte un artist, câte un atelier, câte un spațiu de creație.

Iar parterul ascunde mai multe galerii.

Galeriile la stradă, iar pe interior, în curte, avem sculptorii, artiștii care se exprimă mai mult în formă tridimensională, iar la etaj mai multe ateliere de pictură. E interesant că acestă clădire, în curtea interioară, acum 100 de ani, avea un soi de menajerie. Era un soi de grădină zoologică. Pe aici, pe unde e acum galeria centrală, se intra cu caleașca în interiorul clădirii, puteai să vizitezi, să vezi animalele și ulterior ieșeai. E scris în istoria străzii Lăpușneanu faptul că aici, în această clădire la parter, s-a făcut pentru prima dată înghețată la Iași și tot aici în zonă au existat vitrinele în care a fost expus prima dată un pian. Sunt istorii locale, dar importante pentru noi.

Felix Afene, știu că sunteți adeptul sincretismului artelor. Care este atmosfera sonoră ideală ca factor declașator al inspirației în acest atelier?

Dacă ascult muzică aleg să ascult jazz. CD-urile mele sunt în general muzică clasică, sunt și un mare ascultator de rock, dar nu în momentul în care lucrez. Când lucrez pun jazz.

Există un musician inspirator?

Cred că fiecare perioadă a avut așa, câte o grupă de artiști care m-au inspirat. Eu lucrez pe cicluri de lucrări. Așa cum un scritor scrie o carte, un roman, și eu scriu un ciclu de lucrări, iar în acel ciclu de lucrări, pentru a porni la drum, fac de obicei o mică cercetare.

Cât de deschis sau de enigmatic este bine să rămână atelierul? Știu o poveste că la un moment dat în „Noaptea Galeriilor” ați avut 3.000 de vizitatori.

A fost „Noaptea alba a galeriilor”. Eu eram președinte la UAP și am zis să deschidem și atelierele. Am fost singurii din țară care am deschis și atelierele. În primul an am avut vreo 750 de vizitatori, după aia am crescut la 1.500, 2.500, până la 3.500 de vizitatori în ultimul an înainte de pandemie, într-o noapte în atelier, contorizați de voluntarii care au fost aici. Și cel mai tare m-a bucurat faptul că au fost, în proporție de 90%, foarte tineri. Asta m-a bucurat foarte mult. Sunt foarte curioși, vin din ce în ce mai mult și nu neapărat datorită faptului că au o educație din familie sau din școală, dar dincolo de asta ei se educă prin noile media.

Încearcă să-și caute și modele?

Cu siguranță. Primesc tot felul de lucrări și ar trebui să le fac niște aprecieri. Îi încurajez pe toți, pentru că niciodată nu știi de unde explodează unul… Așa talentați sunt foarte mulți. Important este ei să muncească și să continue drumul acela lung, pentru că, până la urmă, noi suntem ca niște atleți în atelier. Alergăm de unii singuri, trebuie să știm să ne motivăm, pentru că este vorba de ore, sute, mii de ore de muncă și trebuie să reușești să fii puternic ca să te ții pe acest drum, să ai rezultate, iar plăcerea de a lucra să fie continuă. Îmi aduc aminte că luasem, la un moment dat, niște premii la Uniunea Artiștilor Plastici. Am luat premiul întâi la Palatul Culturii, la Muzeul de Artă, și încă mă întrebam dacă sunt artist. Și asta se întâmpla imediat după ce am terminat facultatea, la un an după. Și, uite, culmea, acum acea lucrare se vinde în Artmark. Se cheamă „Arca lui Noe”.

Cât de dinamică este lumea artelor vizuale în Iași?

Este din ce în ce mai dinamică. La Iași se face „Luna Sculptorilor Români”, omagiind nașterea lui Constantin Brâncuși. Proiectul a crescut, are o dimensiune de eveniment național în acest moment. E foarte bine că se întâlnesc artiști foarte tineri în dialog cu artiști mai consacrați. În același timp artiști care lucrează în diverse medii, în noile medii, cu rășină, fibră de sticlă, bronzuri șlefuite altfel decât altădată, sau atacate altfel. Și în același timp se creează un dialog foarte frumos între public, pentru că acest festival iese foarte mult în spațiu urban. Deci e un dialog și între artiști și public. E foarte important pentru artiști să-și vadă lucrarea în spațiu public. Cred că atunci are într-adevăr dimensiunea adevărată a lucrării pe care el a făcut-o. În momentul în care o vede în spațiu public expusă și în momentul în care vede reacțiile publicului. E atât de necesar acest feedback, pentru că de obicei artistul expune în galerie, oarecum singur. Dar într-un astfel de festival, în care vin peste 100 de artiști, sculptori din țară, este evident că apare o altfel de dimensiune și un altfel de dialog se creează.

De unde a pornit ideea asta?

În principal se ocupă de acest proiect Vladlen Babcinetchi. El a venit cu această idee. Programul este susținut de Ateneul din Iași și Primăria Municipului Iași. Cred că a crescut mai mult decât ne așteptam la început. Avem Baia Turcească, care este un Centru Internațional de Artă. Este făcut printr-un proiect european. Avem Palatul Braunstein, care este recent restaurat, renovat, tot proiect european. Casa Nicolae Gane, iarăși este un proiect interesant. Tot o clădire restaurată printr-un proiect european, care ține de Muzeul Literaturii Române din Iași, unde noi am făcut o expunere a Școlii ieșene de Arte Vizuale. Sculptură, pictură, grafică. Poți să vezi cum a evoluat școala de la Iași, începând cu Gheorghe Asachi, Băncilă, Tonitza, Paladi, până în zilele noastre, până la artiștii contemporani, tineri și foarte tineri.

Pornind de la „Luna Sculptorilor Români”, cum stă Iașiul din punct de vedere al monumentelor de for public?

Din punctul meu de vedere, mai avem mult de lucrat, dar suntem într-o schimbare continuă.

Ce impact au asupra publicului larg aceste opere de artă aduse pe stradă?

Noi ne dorim să fie vorba despre educația în cultură, așa cum visau pașoptiștii. Vedem că lucrurile se schimbă în sensul că politicienii, cei care decid ce se amplasează în oraș, încep să vadă și ei diferența între ce înseamnă un monument de for public, dar care ilustrează oarecum istoria un eveniment și importanța sculpturii contemporane. Și ei încep să se plimbe mai mult prin Europa și văd că peste tot acesta este trendul.

Care este orașul preferat al lui Felix Aftene, din întreaga lume, din punct de vedere sculptural?

Artistic îmi place mult Parisul, dar sculptural cred că Barcelona. În cazul monumentelor de for public demult s-a detașat, pentru că vine foarte mult pe zona de contemporană. Există un proiect bine gestionat acolo și lucrul acesta se vede. E o structură bine așezată, e o rețea a lucrărilor pe care nu ai cum să nu le vezi. Chiar am un album în care se analizeză aceste lucrări, mergând pe integrare în spațiile arhitecturale. Sunt invitați acolo sculptorii să participe alături de arhitecți la crearea unei linii a orașului.

Și-au dat seama că întrepătrunderea ridică ambele arte, pentru că o clădire frumos făcută, dar fără vecinătății calitative, îi scade valoarea?

Așa e. E ca o catedrală gotică în sensul că la catedrala gotică arhitectul invita pe cel care făcea vitraliu, invita pe cel care făcea pavimentul, unii făceau mozaicul și arhitectul dirija asemenea unui scenograf dintr-un teatru de astăzi. Îi dirija pe toți acești meșteri, artiști sau meșteșugari, până ajungeau să facă acea superbă catedrală. Cam așa văd și eu Barcelona.

În România, care este orașul care s-a dezvoltat plastic?

Bucureștiul se mișcă, e foarte amalgamat și din punctul nostru de vedere al artiștilor e frumos că ne poate inspira un astfel de oraș, foarte mozaicat. Nu s-au sedimentat lucrurile, suntem la început, lucrurile s-au schimbat puțin de 30 de ani, mai avem mult de învățat și ne trebuie și putere financiară, ca să susținem o astfel de transformare, dar iată că lucrurile se întâmplă.

Felix Aftene, cum ați reușit să excelați și ca pictor, și ca desenator, și în calitate de sculptor?

Picasso, de exemplu, spunea că dacă vrei să faci un comentariu unei picturi, cel mai bine e să faci o sculptură. În același timp, gândindu-mă la desen, mă gândesc la Matisse, care spunea că, de fapt, desenul este o pictură făcută cu mijloace foarte precare. În felul ăsta văd și eu lucrurile, deși, evident că sunt foarte multe idei emise și din toate aceste idei, probabil că selectezi ceea ce îți convine, pentru că sunt mulți alți artiși care au spus altfel despre pictură, altfel despre sculptură. Dar, într-adevăr, sculptura mea este una de pictor, desenul meu este de pictor și asta mă interesează cel mai mult.

Cum supraviețuiește pictura în zilele noastre? Ce fel de viitor poate să aibă ea?

Astea erau zbaterile noastre încă din perioada liceului de artă. Încă de pe atunci ne întrebam, oare nu o să moară pictura? Am început tot felul de proiecte hibrid. Am început să fac video, performance și picturile mele să fie, de fapt, frame-uri din filme sau ilustrări ale unui cadru din acest performance. Ulterior, precum în „Mustața lui Dali și alte culori”, un proiect hibrid, un proiect în care am colaborat cu un scriitor, cu un muzician, am făcut 16 lucrări de pictură, ulterior un scriitor - Lucian Dan Teodorovici m-a vizitat în atelier și, văzând lucrările, i-a convenit foarte mult să le ilustreze prin niște texte literare. Ulterior l-am invitat pe Paul Pintilie, care a făcut 16 compoziții muzicale. Apoi l-am invitat pe Andrei Cozlac. El a făcut 16 proiecții care au fost proiectate pe una din simezele galeriei de la Muzeul Național de Artă Contemporană. Am colaborat chiar și cu Irina Schotter, care a făcut o colecție întreagă. Astfel lucrările mele au fost ilustrate ca print pe o colecție dedicată unui festival care s-a întâmplat la Iași. Am făcut și o galerie virtuală și lucrările mele se pot găsi, se pot vedea acolo. Deci, astfel de proiecte mă interesează, multidisciplinare. Asta a fost și tema mea la doctorat. Dar în fond „coloana vertebrală”, din punctul meu de vedere, se sintetizează în întrebarea: cum reușesc să fac pictura să meargă mai departe, să aibă viață astăzi? Și până la urmă e clar că e vorba de structură, de o rădăcină nouă, de o vibrație nouă pe care trebuie să o dai.

Care sunt temele cele mai importante care v-au inspirat și cum v-ați caracteriza din punct de vedere artistic?

Proiectele pe care le-am făcut de-a lungul timpului, fiecare dintre ele au avut niște idei foarte bine definite. De exemplu „Mustața lui Dali și alte culori” a pornit de la faptul că am moștenit niște rame de la un vecin de atelier care a decedat cu vreo 7-8 ani în urmă. Am moștenit aceste rame cu tot cu pânze și m-am gândit că aș vrea să fac pe ele un proiect dedicat artistului. Ce are el mai prețios, puterea asta de a imagina o lume? Pentru că erau niște pânze mici și am spus că vreau să pictez acolo niște capete, niște portrete. Pornind de aici, proiectul s-a extins evident, am făcut tot felul de citate atât din ciclurile mele anterioare, cât și în istorie artei. „Mustața lui Dali”, evident că e un avatar, un element care definește faptul că acolo e un artist vizual. După care a venit Lucian Daniel Tudorovici care a scris despre aceste povestioare ale mele. Am vrut să facem un proiect și despre simțuri. Despre simțul tactil, simțul văzului, simțul olfactiv. A trebuit să-mi rememorez momentul în care eu am intrat la liceul de artă și, în urma prelungilor ore de studiu, am început să îmi dau seama că lumea se modifică. Am început eu să văd de fapt altfel lumea. Vedeam lumea în linie și culoare, în ritmuri. Nu mai vedeam un copac normal. Și rememorând aceste lucruri am pictat câteva portrete. Unul din ele are așa un soi de prismă deasupra capului cu toate culorile. Acela reprezintă cumva tinerețea mea artistică, momentul în care am aflat eu că lumina este făcută din toate culorile. Și am reprezentat acest personaj cu această prismă. O dată am vizitat, de exemplu, Muzeul de Istorie Naturală din Iași. Unul dintre primele exponate este un elefant. Și, vizitând acest muzeu, mi-au plăcut atât de mult acele vitrine încât mi-am zis că e cazul să studiez tema și să fac un proiect acolo. Am făcut un video-performance în interior, citind acele vitrine ca pe un soi de „alfabet” al regnului animalier. Erau aceste piese în vitrine, asemenea unor hieroglife. Fiecare animaluț spunea ceva despre ce a fost el. Așa încât am făcut un video-performance, ulterior frame-uri din acest film au devenit lucrări de pictură. Am expus în mai multe spații, și în Austria, dar și în Muzeul de Artă din Iași acest proiect care s-a numit „Taxidermia”. Și pe lângă pictură am făcut câteva lucrări de sculptură.

Felix Aftene, cât de dinamică este piața de artă actuală în România?

E o creștere majoră. În anii 90 ne străduiam să supraviețuim. În anii 2000 încă era dificil. Începusem noi să ne educăm cumva publicul, să ne formăm noi niște mici colecționari, să-i învățăm să colecționeze, să prețuiască arta. În perioada comunistă au dispărut o mare parte din colecționari și din obiceiul de a colecționa. Eu am crescut în casa unui unchi de-al meu, care a avut o colecție de artă românească de 200 de lucrări și, din punctul ăsta de vedere, a fost foarte benefic pentru mine. Așa am aflat că îmi doresc să ajung artist. Deci am avut această luminiță de la capătul tunelului, am văzut-o încă de mic copil prin prisma acestui colecționar. Dar erau mari colecționari din perioada interbelică. Mulți dintre copiii, nepoții lor au pierdut acest obicei, iar astăzi reiau. Prin 2010-2015 am văzut o revenire a acestor nepoți, strănepoți, a acestor mari colecționari. O revenire către dragostea de a colecționa artă, de a se bucura de o lucrare la el acasă. Sunt aceste case de licitație care deja rulează foarte multe lucrări, dar au și rolul de a educa. Mi se pare că sunt foarte mulți tineri care colecționează opere de artă, contemporane și nu numai, dar e clar o creștere mare către arta contemporană. Nu întâmplător, cele mai mari case de licitație din România și din Europa vând astăzi foarte multă artă contemporană față de ce era acum 20 de ani, când nu vindeau absolut nimic.

Referințele colecționarilor sunt tot spre trecut?

Unii da, cei care sunt mai conservatori se gândesc la modalitatea asta sigură de a-și plasa banii. O gândesc ca pe o investiție, nu o gândesc ca un iubitor de artă. Depinde foarte mult de cine o face. Unii o gândesc ca o investiție, alții vor să le placă lucrarea. Eu cred că, de multe ori artiștii contemporani reușesc să comunice mai bine cu colecționarii din zilele lor, de altfel se și spune că dacă vrei să fii un colecționar, trebuie să colecționezi arta zilelor tale.

Au apărut în România colecționari care nu au avut tradiția asta în familie?

Sigur. Mă gândesc în primul rând la IT-iști. Sunt mulți foarte tineri. Am avut interesați de 21-23 de ani. Mi s-a părut excepțional lucrul ăsta.

Felix Aftene, ce înseamnă să fii artist plastic în România de astăzi?

E ca o filozofie de viață pentru mine. Nu mai putem vorbi de „Boema” lui Puccini când vorbim de artistul contemporan. E clar că acea „boemie” nu mai e utilă astăzi. Eu sunt un artist care am proiecte, eu mă documentez foarte mult, dar dincolo de asta, ce înseamnă să fii artist, nu știu. Eu trăiesc o stare și mă dedic cu totul acestei misiuni, profesii, altfel nu pot, nu pot să exist. Doar așa pot exista și o fac cu mare plăcere, pasiune și sper să urc cât mai sus și să nu mă cantonez într-un soi de proiecte repetitive. Îmi place să schimb tot timpul, să aduc lucruri noi în viața mea care să-mi inspire parcursul artistic.

Care credeți că este cheia succesului în artele vizuale contemporane?

Trebuie să fii în primul rând un student bun, adică încă din generația ta să te „așezi” pe o direcție. Ulterior eu personal mi-am întins așa, ca o pânză de păianjen, în sensul că am făcut de toate. Am lucrat ca scenograf în TVR, am colaborat cu teatrul făcând niște decoruri, am făcut și design, a fost modalitatea mea de lucru pentru că erau anii ăia, vorbim de 1990-2000, foarte grei. Probabil că astăzi rețeta este cu totul alta.

Ce alte pasiuni are Felix Aftene?

Cred că sunt unul dintre cei mai mari ascultători de radio, în sensul că această meserie a noastră e destul de solitară, da? Suntem singuri în atelier, lucrăm, dar în același timp radio-ul meu este blocat pe Radio România Cultural. Asta la atelier. Acasă am o platformă - Radio Garden și pot să intru pe orice radio din lumea asta și să ascult, așa încât îmi aleg tot felul de radio-uri profilate pe muzică clasică sau de jazz. De asemenea îmi plac sporturile de iarnă. Schiul îmi place foarte mult, baschetul pe care îl joc de 20 de ani. Nu știu ce baschet mai joc astăzi, dar oricum îl joc săptămânal sau măcar încerc să joc. Au venit tineri acum de 20 de ani care joacă foarte bine, dar ne străduim, transpirăm acolo săptămânal. Îmi place mișcarea, parcă nu pot lucra în atelier dacă nu sunt suficient oxigenat, dacă nu fac și un pic de mișcare înainte.

Felix Aftene, care este următorul proiect?

Se concretizează un proiect, nu știu cum se va numi, dar va fi un soi de colecție personală. Pe pânză, invit câte un scritor important din literatura română, deocamdată am o lucrare făcută cu un text de Mircea Cărtărescu și cu un text de Matei Vișniec și un scriitor și filosof francez, Bernard Pivot. Este cea mai veche lucrare. Aș putea spune că a fost locomotiva care a tras cumva acest proiect. E un proiect pe care aș vrea să-l cresc și să-l expun la FILIT, Festivalul de Literatură și Traducere de la Iași, unde vom încerca să prezentăm acest dialog între cuvânt și pictură. El e o prelungire a proiectului meu, „Mustața lui Dali și alte culori”, doar că acolo a fost mai întâi pictura și Lucian Dan Teodorovici ilustra aceste 16 lucrări de pictură. Acum invit un scriitor important în atelier, îl pun în fața unei pânze albe, la șevalet și dau un creion în mână. Îmi place foarte mult cărbunele. I-am și fotografiat pe scritorii care au venit în atelier. Mircea Cătărescu mi-a scris, mi-a dat un citat din Kafka în care spune că: „În definitiv eu nu sunt altceva decât literatură”. Pornind de la acest text, am încercat să fac o compoziție. În jurul citatului încerc să creez o imagine. Încerc să mă joc un pic cu elementele evidente ale limbajului meu plastic. Textul lui Matei Vișniec sună foarte interesant: „Teatrul începe să aibă sens atunci când cineva te leagă la ochi, dar legătura cu care te leagă are ochi.” E un pic mai supra-realist textul. Știm bine că Matei Vișniec locuiește la Paris. Văzuse proiectul cu „Mustața lui Dali”, știa că în zona asta mă voi duce și atunci mi-a dat un text pe măsură. Este, evident, un dialog între artistul vizual și literat.

Când o să iasă din atelier acest proiect?

Când voi strânge suficiente lucrări astfel încât să se lege o expoziție. Sper în toamna acestui an la FILIT. Dacă nu, anul viitor. Nu este nicio grabă, important este să iasă bine.

CONCURS

Pictoromanul „Mustața lui Dali și alte culori” va fi câștigat prin tragere la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Pe ce stradă și în ce oraș se află atelierul artistului Felix Aftene? Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 4 martie 2025, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com

Concurs oferit de Editura Polirom.