Dicționar de ipoteze și ipostaze existențiale – Introspecții, duminică, 5 noiembrie 2023, ora 18.30
05 Noiembrie 2023, 16:43
În cadrul Conferinței Societății Române de Psihanaliză, duminică, 29 octombrie, a fost lansată cartea „Dicționar de ipoteze și ipostaze existențiale”, coordonată de Simona Trifu și exprimată științific, literar și plastic ca un album de artă. Cartea este realizată sub egida Editurii Universitare în co-editare cu Editura Anconeum și Analepsie. Reprezintă un dicționar de termeni definiți din perspective complementare: psihanalitică, psihiatrică, a literaturii și a artelor grafice și are 17 ilustrații semnate de graficianul și pictorul Alex Ivanov.
Simona Trifu este conferențiar universitar, medic primar psihiatru și psihanalist, doctor în medicină, doctor în psihologie, supervizor în psihologie clinică, autoare și coordonatoare a numeroase lucrări și volume științifice și literare.
Invitată la emisiunea Introspecții, duminică, 5 noiembrie, de la ora 18.30, Simona Trifu vorbește despre cum s-a născut ideea cărții nou lansate și despre semnificația termenilor cuprinși în „Dicționarul de ipoteze și ipostaze existențiale”.
Realizator Daniela Vasile
Fragmente din „Dicționar de ipoteze și ipostaze existențiale”:
Mândrie
Cine ar putea fi stăpânul mândriei mele?
Letiția Anculete
„...căci pentru vanitoși, ceilalți oameni sunt admiratori.” (Antoine de Saint-Exupery)
„Un om mândru se uită mereu de sus asupra lucrurilor și oamenilor. Și, desigur, atâta timp cât privești în jos, nu poți vedea ceva care este deasupra ta.” (C.S. Lewis)
„Toți oamenii fac greșeli, dar un om bun cedează când știe că parcursul său este greșit și repară răul. Singura crimă este mândria.” (Sofocle)
Poveștile evreiești amintesc de Lucifer, primul înger căzut, devenit demon, care a considerat că este asemenea lui Dumnezeu. Așadar, poate fi el însuși Dumnezeu și a încercat să facă o revoltă care a fost înăbușită. Despre Lucifer se spune că stăpânește mândria, păcat care duce la moartea sufletului. O abordare similară este regăsită și în creștinism, dogma creștină încadrând mândria ca fiind primul păcat, păcatul capital. În mare măsură, descrierea metaforică de mai sus a mândriei se aseamănă cu tabloul tulburării narcisice de personalitate: grandoare, nevoie de putere și admirație, fantasme de succes nelimitat, sentimente de autoimportanță, aroganță și sfidare, sentimente ostile și malefice, care sunt proiectate pe cei din jur. De asemenea, într-o formă derivativă și mult mai gravă, mândria își găsește corespondență și în delirul de grandoare. În creștinism, opusul mândriei este smerenia. Omul smerit își știe limitele și și le acceptă, nu nutrește sentimente negative vizavi de alții, își consideră calitățile ca pe un dar primit de la Divinitate, și nu ca pe un lucru pentru care el însuși ar avea vreun merit. Prin urmare, nu simte nevoia de putere și admirație, de recunoaștere a propriilor valori.
Psihologic vorbind, mândria sănătoasă – cea care generează o stare de mulțumire și o imagine de sine pozitiv-stabilă, acordată cu un succes real, care reflectă valoarea muncii sau calitățile omului, fără să intre în conflict și fără scopul de a-i domina pe ceilalți – își aduce și ea aportul la dezvoltarea societății, prin faptul că oamenii se simt stimulați de propriile realizări (pentru care au depus un efort considerabil), să se dezvolte în continuare și să dezvolte societatea/ comunitatea/ breasla din care fac parte. Mândria sănătoasă/ normală este un concept diferit de mândria – păcat (mândria patologică), deoarece prima este modulată de însăși smerenia mai sus amintită. Smerenia, în acest caz, poate fi văzută ca o autoactualizare reușită, autoacceptare și acceptarea succeselor altora, ca o capacitate crescută de acordaj la realitatea în care trăim, fără a pica în plasa dramatizărilor. Altfel spus, smerenia constituie o componentă importantă care plasează mândria într-un cadru obiectiv.
(...)
Înmărmurire ... cu cele două ale ei tăișuri
Elena Bănuță
„Fiecare primăvară este singura primăvară, o perpetuă uimire.” (Ellis Peters)
În sensul său nonpsihopatologic, înmărmurirea ne poate face să ne gândim la bine, la frumos, la reacția noastră când vedem minunile naturii, la îndrăgostire, la primăvară. Înmărmurirea este „la pozitiv”, în timp ce înghețarea – „la negativ”. De fapt, conform DEX-ului, înmărmurirea înseamnă (inclusiv) a rămâne înghețat de frică și de uimire. Trăirea de a fi înghețat de frică poartă în sine amprenta suferinței în somatic. Tot timpul am scris despre cuvinte și despre puterea lor, fapt care m-a determinat să simt în corp bucurie, plăcere sau neplăcere. Înmărmurirea te face să simți groază, acel a fi încremenit și neputincios, când respirația și-a pierdut ritmul intrinsec al inspirului și, pervaziv, toți porii înghit trăirea de groază.
„Nu încetez să fiu înmărmurit de lucrurile incredibile pe care le cred oamenii.” (Leo Rosten)
Sfâșierea fără sfârșit, între admirație și împietrire
Alexandra Nicoleta Geară
(...)
În „Legendele Olimpului”, înmărmurirea este asociată mitului Meduzei, o ființă mitologică, descrisă ca având corpul acoperit de solzi puternici, gheare de oțel, aripi de aur, colți ascuțiți; capul îi este împodobit de șerpi și plete de aramă, iar ochii Meduzei posedă puterea magică de a transforma în piatră pe cei ce direct îi privesc. Mitul Meduzei este completat de scrierile poetului roman Ovidiu, care relatează abuzul sexual pe care Meduza l-a suferit, pe când era o fată deosebit de frumoasă. (...) Așadar, Mitul Meduzei descrie reacția sistemului nervos la evenimentul traumatic: Eul victimei devine un protector monstruos, un agresor care apără victima ascunsă în sine, iar înmărmurirea celui ce privește Meduza direct este mecanismul prin care aceasta se apără de un alt eventual abuz.
Înmărmurirea este, așadar, o reacție firească a sistemului nervos al oricărui mamifer la contactul cu un eveniment sau obiect înfricoșător. Este o reacție de șoc, de înghețare produsă de frică sau și/ sau de elementul surpriză. Ca simptom psihopatologic, înmărmurirea poate fi regăsită în schizofrenie catatonică, sub forma akineziei, în depresiile profunde cu areactivitate, în stuporul de varii etiologii, în sindromul neuroleptic malign, în statusul epileptic nonconvulsiv, boala Parkinson, stresul posttraumatic, deficitul de acid gamma aminobutiric sau de alți neurotransmițători, encefalitele virale, afecțiuni tiroidiene și boli renale sau hepatice. Înmărmurirea catatoniei akinetice constă în absența mișcărilor sau a oricăror răspunsuri corporale sau verbale. Asemeni victimelor Meduzei, individul care manifestă simptomul catatoniei rămâne „împietrit”, „înmărmurit” în anumite poziții rigide (flexibilitatea ceroasă), conduita este stereotipă, prezintă stupor ca modificare a stării de conștiență, contactul vizual și răspunsul la stimuli externi sunt reduse spre absente.
„Suntem mașini de supraviețuire – vehicule robot programate orbește, pentru a păstra moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene. Acesta este un adevăr care încă mă înmărmurește.” (Richard Dawkins)
(...)
