Viorel Cosor - Atelierul este viața mea

Pictorul Viorel Cosor s-a născut în anul 1950, la Sânnicolau Mare. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Timişoara. În anul 2005, a obținut titlul de doctor. S-a implicat în procesul învățământului artistic din orașul de pe Bega, fiind conferențiar universitar la Facultatea de Arte a Universității de Vest. De-a lungul timpului, creațiile lui au putut fi admirate în cele mai importante spații expoziționale din țară, dar și din Ungaria, Germania, Slovenia și Franța. Lucrările sale se află în colecții publice sau private din Germania, SUA, Italia, Serbia, Ungaria, Polonia, Grecia, Franţa, Japonia și România.

Viorel Cosor, ce a determinat în cazul dumneavoastră apropierea de artele vizuale?

Era o biserică evreiască în Sânnicolau Mare, care între timp s-a demolat și am pictat acea biserică în două variante. Întâmplarea a făcut că am luat și un premiu la un concurs ținut la Muzeul de Istorie din Timișoara. Asta m-a determinat să am curaj. Apoi am vrut să îmi demonstrez mie, am vrut să demonstrez familiei, că pot să duc anumite lucruri din domeniul plasticii la un nivel destul de înalt.

V-ați născut la Sânicolau Mare, într-o zonă de confluențe multiculturale, multireligioase, multiaristice. În același spațiu s-a născut Bela Bortok, localitatea este dominată de castelul Mako și se află la câțiva kilometri de Ungaria. Cum v-a influențat acest spațiu uman dar și artistic?

Cred că a avut o influență majoră, în sensul că toți prietenii mei au fost de origine maghiară, și germană, iar mai târziu ei au fost cei care de fapt au dat tonul unei eleganțe de care noi românii cam uităm. Orașul a fost împărțit în trei zone, într-o zonă sârbească, o zonă ungurească, o zonă românească. Excesul acesta de claritate și de eleganță mi s-a părut întotdeauna la ei superior modului nostru de a ne manifesta. Eu am fost foarte bine acceptat în acest mediu. Și, apropo de Bela Bartok, am avut foarte multe participări la tabere în Ungaria și întotdeauna, cu mândrie, spuneam că muzica maghiară cea mai frumoasă a fost scrisă de Bartok și mă lăudam cu faptul că eu sunt din Sânnicolau Mare. Acolo, împreună cu profesorul de istorie am contribuit la organizarea unui muzeu. El a strâns o serie de materiale care îi aparținuseră lui Bartok și a încropit un muzeu. În 1968, fiind student la Timișoara, m-am întors la Sânnicolau și am avut prima mea expoziție personală.

Viorel Cosor, ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

Atelierul este viața mea, atelierul este locul în care mă duc zilnic, cu bicicleta. Se află la etajul 4, e un loc bun, un loc frumos. E o atmosferă de liniște și în același timp de neliniște în sensul întrebărilor pe care mi le pun de fiecare dată când mă apuc să fac o lucrare. Eu sunt destul de productiv, lucrez în acril pe pânză datorită faptului că se usucă rapid și pot să reintervin pe suprafața pictată.

Viorel Cosor, care sunt temele care vă inspira?

Eu mi-am dat doctoratul în procesele de abstractizare. Printre altele am fost preocupat de abstractizare în domeniul formelor vegetale și de relația dintre procesele abstractizării și fantasticul. Asta e o lume pe care o introduc în lucrările mele. De asemenea, un alt domeniu abordat a fost procesul de abstractizare și scrisul, conceptul. Toate au plecat din perioada analizei cubismului, care făcea o sintetizare a formei, bazându-se pe o rotire a obiectelor, o reanalizare a lor și o reintroducere în contextul compozițional.

Viorel Cosor, ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră?

Credeam că pictura este ceva foarte puternic. Dar acum nu prea mai cred asta. Înfluența pe care o are ea asupra omului de azi nu e atât de marcantă pe cât aș fi crezut eu. Rolul nostru, al artiștilor este diminuat tocmai din faptul că lumea trece înspre o viziune rapidă de agonisteală a unui material perisabil. Pentru mine pictura este puternică, fiindcă eu sunt un fel de Ivan Karamazov care a început să bea din paharul acela și trebuie să ajung la sfârșitul lui.

Ați fost profesor la Facultatea de Arte din Timișoara. Cum caracterizați învățământul vocațional?

Nu prea mai există. Înainte erau meșterii care îi inspirau pe studenți. Acum, cu fenomenele astea de schimbare a procesului de învățământ, studenții nu mai vin la ore, ci doar iau temele.

Și nu-și mai caută modele?

Puțini. Acum nu mai există rigoare. Nu mai este posibil.

Am avut un interviu cu Ion Bruckner, marele cardiolog al României, care mi-a spus că diferența dintre generația domniei sale și generația tânără este că acum tinerii se uită doar pe analize, niciunul nu mai pune mâna pe bolnav. Același lucru îl simțiți și la generațiile tineri din artele vizuale?

Da, așa întâmplă. Da, completăm acte, ne acoperim de tot felul de hârtii și lucrurile merg.Se poate și așa.

Viorel Cosor, care considerați că este viitorul artei?

Pentru câte unul e o reușită. Nu știu care sunt motivele. E vorba…pe cine ai în spate. Sunt multe talente care se irosesc. E nedrept că se cheltuie bani pentru tot felul de prostioare și nu pentru lucruri care ne-ar putea ridica. Noi nu ne înțelegem unii cu alții. În taberele internaționale unde am fost invitat, dacă erau doi români acolo, se și certau.

Cum arată astăzi din punct de vedere cultural Timișoara?

Ca și Bucureștiul, Timișoara s-a bazat pe grupulețe. Toată ziua se vorbește despre grupul Sigma. Când spui Timisoara, spui grupul Sigma și e într-un fel deranjant. Neoconstructivismul acesta a fost acceptat și de regimul comunist, fiindcă suna bine. Nu-mi dau seama ce coagulări, ce determinări au unii și alții ca să ridice pe piedestal în așa măsură artiști care nu sunt cu nimic mai presus.

Ce alte pasiuni are Viorel Cosor?

Pun câte o muzică în atelier. Acum, probabil că sunt demodat. Începând din perioada Woodstock, ne uitam la revistele care veneau din Occident, fiindcă acolo, la Timisoara, mai pătrundeau pe piață și am întâlnit foarte mulți artiști foarte serioși și profesioniști.