PORTRET: Mircea Eliade – un „savant al simbolurilor”

Joi, 22 aprilie, se împlinesc 35 de ani de la plecarea în Eternitate a lui Mircea Eliade, savant, istoric al religiilor, filosof, eseist, romancier, autor de proză scurtă și de jurnale de călătorie, memorialist, jurnalist și profesor.

Mircea Eliade s-a născut la 28 februarie/13 martie 1907, la Bucureşti, fiind al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care din admiraţie pentru Heliade Rădulescu îşi va schimba numele în Eliade.

Va urma clasa întâia primară la Cernavodă, apoi, după mutarea familiei la Bucureşti, va studia la şcoala primară din strada Mântuleasa.

Va frecventa, apoi, „Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

La 12 mai 1921, Eliade debutează cu articolul „Duşmanul viermelui de mătase”, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”, nr. 21.

În anii 1922-1923, concepe prima lucrare mai amplă, „Romanul adolescentului miop”, bazat pe viața lui Eliade la liceu, un adolescent precoce cu ambiții literare, pe atunci. Romanul va ramâne timp de peste 60 de ani necunoscut publicului, şi va fi descoperit abia după moartea autorului și publicat în 1989, în România.

În această perioadă, Eliade începe să înveţe limba italiană, pentru a-l putea citi în original pe Papini –  jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier -, engleza, pentru a-l putea citi pe James George Frazer –  antropolog cultural și social, teolog și magistrat scoțian, a cărui lucrare reprezentativă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și sociale este „Creanga de Aur”, în 12 volume, dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive – , studiază ebraica şi persana.

În octombrie 1925, este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucuresti.

În noiembrie 1926, devine redactor la ziarul „Cuvântul”, iar în martie-aprilie 1927, realizează prima călătorie în Italia, unde îl vizitează pe Giovanni Papini, care va avea o influenţă deosebită asupra adolescentului şi tânărului Mircea Eliade. Aceasta va afirma despre Papini: „Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a gândurilor proprii și sunt obsedate de teama de a greși. Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie până a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară, pusă la punct și corectă de la prima până la ultima pagină.”

Între aprilie şi iunie 1928, s-a aflat la Roma, unde va studia asiduu în biblioteci şi va scrie articole pentru „Cuvântul”.

În octombrie 1928, este licenţiat în filosofie al Universităţii Bucureşti, teza de absolvire fiind intitulată „Contribuţii la filosofia Renaşterii.”

O lună mai târziu, la 20 noiembrie, Eliade se va îmbarca pe un vapor românesc, cu destinaţia India, unde maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o bursă de studii.

La 21 decembrie 1928, îl întâlneşte, la biblioteca Societăţii teosofice din Adyar, pe marele filosof indian Surendranath Dasgupta, care acceptase anterior să-l îndrume în doctorat.

Câteva zile mai târziu, soseşte la Calcutta, unde se stabileste la pensiunea anglo-indiană a doamnei Perris, din Ripon Street 82. Aici se dedică studiului gramaticii sanscrite şi a filosofiei hinduse.

În iunie – august 1929, încheie lucrarea „Isabel şi apele diavolului”, eroul cărții fiind un doctor în arta extrem-orientală, ce părăsise țara sa de miazănoapte pentru a-și continua cercetările în India. Era, evident, un alter ego al autorului, iar personajele, decorurile și întâmplările din roman sunt umbre deformate proiectate de existenţa sa trăită în India.

O bună parte a anului 1930, va locui în casa îndrumătorului său de doctorat, Dasgupta, unde o va cunoaşte pe fata acestuia, Maytrei.

Va începe să lucreze la teza sa de doctorat, „Istoria comparată a tehnicilor Yoga”, pe care o va publica în anul 1936.

În septembrie 1930, Dasguta va afla despre legăturile mult prea apropiate dintre fiica sa, Maytrei, şi Mircea Eliade, moment în care îi cere oaspetului său să părăsească imediat locuinţa.

La Editura Cultura „Naţională” s. Ciornei îi apare romanul „Isabel şi apele diavolului.”

Va locui apoi la Rishikesh Svarga Ashram din Himalya, unde intră sub îndrumarea unui guru, Swami Shivananda, iar din februarie 1931, va reveni la pensiunea doamnei Perris din Calcutta. Începe să înveţe tibetana şi se dedică studiului etnografiei Asiei orientale.

În noiembrie 1931, va reveni în ţară, pentru a-şi satisface stagiul militar.

La 16 ianuarie 1932, la ora 21:30, Eliade susţine prima din cele 50 de conferinţe rostite la Radio Bucureşti, intitulată „Apa cu flori şi cadavre”.

Tot în această perioadă, începe colaborarea la „Vremea”, continuă să publice în „Cuvântul” şi îi este publicată prima sa carte de eseuri, „Solilocvii”, la Editura Cartea cu semne.

În aprilie 1933, îi este publicat, la Editura Cultura Naţională, romanul „Maytrei”, care îi va aduce celebritatea, la doar 26 de ani.

În iunie 1933, Eliade devine doctor în filosofie cu teza despre Yoga, comisia de examinare avându-l ca preşedinte pe Dimitrie Gusti şi raportori pe P.P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru, atribuindu-i calificatiful „Magna cum laude”.

Devine, apoi, suplinitor la catedra de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu, cursul pe care îl ţinea fiind deschis cu „Problema răului în filosofia indiană”.

În septembrie 1933, Mircea Eliade se logodeşte, iar în ianuarie 1934, se căsătoreşte cu Nina Mareş, o funcţionară la Societatea Naţională de Telefoane, divorţată, cu un copil în întreţinere, care s-a aflat printre prietenii pe care Eliade şi i-a făcut în România, după întoarcere din India. De la prietenie, cei doi au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie pentru care familia lui Eliade l-a renegat.

Despre Eliade se spunea că era, pe atunci, un râvnit şi curtat profesor la Universitate, în jurul căruia roiau femeile. Înainte de căsătorie, el era prins în două relaţii: se iubea cu Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, o femeie frumoasă şi în vogă, în perioada interbelică şi, în acelaşi timp, avea o relaţie cu Nina, o banală funcţionară, divorţată şi cu un copil de crescut.

El ar fi intenţionat să scape de ambele relaţii, doar că viitoarea soţie ar fi ameninţat, nici mai mult nici mai puţin, că se sinucide, aşa că Eliade a preferat să facă pasul spre căsătoria cu aceasta.

Însă, chiar şi aşa, Eliade avea doar cuvinte de laudă la adresa soţiei sale: „Trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta. (…) Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”…

În 1934, sub influența lui Nae Ionescu, Eliade devine membru activ în Mișcarea Legionară. Şi Emil Cioran avusese astfel de simpatii, însă, în vreme ce ultimul s-a dezis clar de păcatele tinereții, Eliade nu va face această delimitare, mai târziu, preferând o atitutine ambiguă, până la sfârşitul vieţii.

Pe plan profesional, în perioada următoare, îi apar, „Întoarcerea din rai” (Editura „Naţională” S. Ciornei) şi „Lumina ce se stinge” (Editura Cartea Românească).

De asemenea, vor vedea lumina tiparului volumele „Oceanografie” (Editura Poporului), „India” (Editura Cugetarea) „Alchimia asiatică” (Editura Cultura Poporului), „Şantier” (Editura Cugetarea), „Huliganii” (Editura „Naţională” S. Ciornei) şi romanul fantastic „Domnişoara Christina” (Editura Cultura Naţională).

Tot atunci, la Paris, se tipăreşte teza sa de doctorat, „Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, la Librairie orientaliste Paul Genthner, iar în mai 1937, Ministerul Educaţiei Naţionale va cere consiliului profesoral al Facultăţii de Litere din Bucureşti îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade sub pretextul că ar fi fost autor de ”literatura pornografică”.

Pe acest subiect, mai târziu, a existat părerea un teolog, Nichifor Crainic – secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Ion Antonescu – , care a criticat virulent opera marelui savant: „A devorat tot ce a găsit prin biblioteci despre superstiţiile omenirii primitive şi acest conglomerat îl trece în cărţi proprii care fie că se numesc Istoria religiilor, Yoga, Mitul eternei reîntoarceri sau Făurari şi alchimişti (această din urmă lucrare având în ediţiile franceză şi engleză ilustraţii cu stranii reproduceri pornografice scoase din alchimia medievală); toate au acelaşi conţinut acumulat şi interpretat cu o perseverenţă demonică în sensul unui sexualism universal. M. E. e un sexolog maniac. Maniac fiindcă este obsedat de una şi aceeaşi temă, fortificată mereu cu aberaţii culese din superstiţile preistorice ale omenirii, pentru a clădi pe temeiul lor o vedenie pansexuală a universului. Aderând la această vedenie, el refuză să o numească primitivă, calificând-o mai prestigios cu termenul de arhaică” .

Tot în anul 1937, sub îngrijirea lui Mircea Eliade apar două volume de „Scrieri literare, morale şi politice ale lui B.P. Hasdeu”, la Editura Fundaţiilor, volumul „Cronologie şi alchimie babiloniană”, la Editura Vremea şi romanul „Şarpele”, apărut la Editura „Naţională” S. Ciornei.

La 14 iunie 1938, Mircea Eliade este arestat şi dus la Siguranţa Generală, iar în perioada iulie-noiembrie, este deţinut în lagărul din Miercurea Ciuc, stabilit ca „domiciliu obligatoriu”. Motivaţia reţinerii sale a fost refuzul de a semna declaraţia de desolidarizare de legionarism, iar Eliade răspundea, în apărarea sa, că nu se putea „desolidariza”, deoarece nu se înscrisese în Mişcarea Legionară.

În fapt, acuzaţiile la adresa sa sunau astfel: „Este autorul romanului „Huliganii” apărut în 1936, în care se face propagandă pentru mișcarea legionară. A făcut parte din Centrul de Studii și documentare a mișcării, înscris în cuibul „ Ceahlău”, familia „Axa”. A activat în grupul scriitorilor și poeţilor legionari de sub conducerea profesorului Radu Dumitrescu Gyr. A scris diferite articole în presă, favorabile mișcării legionare.”

În 27 august  1938, soţia sa, Nina, s-a  prezentat  la  Inspectoratul  General al Poliţiei, unde a înmânat o petiţie „prin care solicita permisiunea de a se procura pentru soţul Domniei Sale, miere și fructe fiind suferind de stomac. De asemenea cerea a se ridica pentru dânsul consemnul de a nu fuma.” Pe această petiţie s-a pus următoarea rezoluţie: „Va fi dus într-un spital sub pază. I se vor autoriza alimentele cerute și tutunul.”

Eliade a fost eliberat, sub supraveghere, la 29 octombrie 1938, după ce s-a aflat sub pază la sanatoriul Moroeni-Dâmboviţa. El a dat o declaraţie, „pe onoare și conștiinţă”, că se va abţine de la orice activitate politică, oricare ar fi ea, și că nu va mai întreprinde nici o activitate sau o „agitaţiune interzisă de legi”.

Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. El a mai fost acuzat şi de scrierea unor articole antisemite, însă, pe de altă parte, a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice.

Mircea Eliade, conferinţa cu titlul “Maica Domnului”, Postul Radio România, 11 aprilie 1936, ora 21:00, Sursa: Arhiva SRR

În decembrie 1938, îi apare romanul „Nuntă în cer”, la Editura Cugetarea, iar între 10 aprilie şi septembrie 1939, devine ataşat cultural la Legaţia română de la Londra.

Între anii 1941-1944 este numit consilier cultural la Lisabona, perioadă în care va învăţa limba portugheză şi va lucra la „Tratul de istoria religiilor” şi la „Mitul veşnicei reîntoarceri”.

La 12 februarie 1941, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti are loc premiera „Iphigeniei” de Mircea Eliade, sub direcţia de scenă a lui Ion Şahighian.

În perioada următoare îi sunt publicate volumele „Comentarii la legenda Meşterului Manole, la Editura Publicom, şi „Insula lui Euthanasiusi”, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

După moartea soţiei sale, Nina, în anul 1944, dipariţie provocată de un cancer uterin cauzat de un avort, Eliade va intra într-o depresie puternică. Va încerca să se trateze singur, cu antidepresive, extracte de passiflora şi chiar cu metamfetamine – un tip de „tratament” deloc nou pentru el, având în vedere că experimentase consumul de opium în perioada în care a locuit la Calcultta.

În perioada următoare, Eliade se va îngriji de fiica soţiei sale dispărute, Adalgiza (Giza), alături de care, în 1945, se va muta în Franţa. Aici este invitat să ţină cursuri la prestigioasa universitate Sorbona şi va colabora la reviste precum „Critique” (condusă de Georges Bataille), „Revue de l’Histoire des religiones”, „Comprendre” au „Paru”.

În mai 1948, îi apare, la Editura Gallimard din Paris, volumul „Tehnique du Yoga”, apoi participă, la Paris, la Congresul Internaţional al orientaliştilor.

În 18 ianuarie 1949, la Editura Payot din Paris îi apare „Tratatul de istorie a religiilor”, apoi va începe să scrie pentru ceea ce avea să devină o capodoperă a sa, „Noaptea de Sânziene”.

La 9 ianuarie 1950, Eliade se va recăsători cu Christinel Cotescu, o româncă aflată în exil, urmaşa unei familii de boieri şi sora soţiei lui Ionel Perlea. Ea va rămâne cunoscută în cercul apropiaţilor familiei cu prenumele Georgette.

În august 1955, va începe să scrie o lungă povestire, „Pe strada Mântuleasa”, iar „Noaptea de Sânziene” apare în versiunea franceză, cu titlul „Foret interdite”.

În anul 1956, familia s-a mutat în Statele Unite, stabilindu-se la Chicago, unde Eliade va preda istoria religiilor, la Universitatea din oraş.

În iulie 1959, îi apare nuvela fantastică „La ţigănci”, iar la editura Gallimard, îi este publicat volumul „Naissances mystiques. Essai sur quelques types d’initiation”.

Începând cu anul 1960, Mircea Eliade este conducătorul publicaţiei „History of religions”, alături de J.M. Kitagawa şi Charles Long.

Va colabora la Encyclopedia of World Art din New York, iar Universitatea din Chicago îi conferă titlul de „Sewele L. Avery Distinguished Service Professor”.

La 10 februarie 1966, „Times” îl numeşte pe Eliade „savant al simbolurilor”, iar la 11 mai, acelaşi an, devine membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.

După ce Universitatea din Yale îi decernează titlul de „Doctor Honoris Causa”, va colabora la Enciclopedia britanica, iar la Londra şi la New York, Editura Harper and Row, îi publică un tratat remarcabil, „From Primitives to Zen. A thematic Sourcebook on the History of Religions.”

În 1969, Universitatea din Chicago publică, sub îngrijirea lui J.M.Kitagawa şi Charles Long, volumul „Mit şi simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade”, iar la Bucureşti, Editura pentru literatură tipăreşte două volume din beletristica lui Eliade: „Maitrey” şi „Nuntă în cer”, sub îngrijirea lui D. Micu, respectiv „La ţigănci şi alte povestiri”, sub îngrijirea lui Sorin Alexandrescu. Era un semn al reabilitării lui Eliade de către autorităţile comuniste, un proces care începuse încă din vremea conducerii lui Dej.

Îi iunie 1970 devine membru corespondent al Academiei Britanice, apoi îi apare, la Paris, la Editura Payot, „De Zalomoxis a Gengis-Khan”, o sinteză excepţională  pe tema miturilor geto-dacice şi a capodoperelor folclorului românesc în care acestea s-au întruchipat.

În 1976, este desemnat „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Sorbona, apoi, în februarie 1977, va citi, în faţa membrilor Academiei Belgiene, un discurs inaugural despre Martha Bibescu, în fapt un strălucit elogiu adus culturii române.

În anul 1978, numarul 33 din „Cahiers de l’Herne” îi este dedicat integral lui Mircea Eliade, cu studii şi articole laudative semnate de prestigioşi savanţi din România, America sau Franţa.

În perioada următoare, în întreaga lume vor fi publicate numeroase volume ale lui Eliade, în semn de apreciere a valorii gândirii şi scrierilor sale.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Editura Gallimard va publica, în volume, „Jurnalul” lui Eliade, un veritabil document al vieţii şi operei sale.

În 17 martie 1982, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Calinescu” din Bucureşti organizează un colocviu dedicat lui Mircea Eliade cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă.

În iulie 1984, Mircea Eliade primeşte Legiunea de Onoare, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Universitatea Sorbona, apoi, în aprilie 1985, va susţine mai multe conferinţe la Universitatea Washington, unde i se decernează titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar în luna mai, Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade catedrei de istoria religiilor.

La 14 aprilie 1986, Eliade manifestă simptome de congestie cerebrală, însă analizele medicale la care este supus scot la iveală un cancer generalizat.

La 22 aprilie 1986, la ora 9:40, Mircea Eliade a plecat la Domnul, la vârsta de 79 de ani.

Serviciul funerar şi incinerarea au avut loc a doua zi, la Capela Rockfller din Hyde Park, campusul Universităţii din Chicago, unde au citit din opera lui, în limbile română, franceză şi engleză, unii dintre cei mai apropiaţi prieteni, între care Saul Below, Paul Ricoeur, Wendy O. Fleherty sau Ioan P. Culianu.

În întreaga lume, apar ediţii ale operelor sale, articole laudative, omagii la adresa personalităţii excepţionale care a fost Mircea Eliade.

Post-mortem, a devenit membru al Academiei Române.

Mircea Eliade și Emil Cioran, doi dintre românii faimoși ai secolului trecut, au fost amici din tinerețe, s-au însoțit prin viață cu scrisori și s-au elogiat în volume.

În anul 1986, ultimul din viața lui Eliade, Cioran a publicat un volum, „Exerciții de admirație”, în care realiza portretul câtorva oameni care îl impresionaseră de-a lungul anilor cu inteligența și erudiția lor. Printre ei se afla și prietenul său de-o viață, Mircea Eliade. „Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi de și-a putut păstra atâta prospețime și încredere, ca și atâta inocență. Nu puteam să-l iert că mă simțeam mai bătrân decât el”, scria Cioran – la decenii de la prima lor întâlnire – despre amicul său Eliade…

La sfârşitul anului 2001, Editura Humanitas a publicat, în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune – Editura Casa Radio, un volum inedit conţinând transcrierea a 50 de conferinţe radiofonice susţinute de Mircea Eliade între anii 1932 şi 1938. Prelegerile se înscriau într-un proiect mai amplu, datorat lui Dimitrie Gusti care, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, a creat, în anul 1930, o emisiune culturală remarcabilă, „Universitatea Radio”, cea mai longevivă emisiune a radioului public românesc, care era difuzată zilnic şi era realizată de tineri intelectuali printre care Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu.

O mare parte din conferinţele radiofonice ale tânărului – pe atunci – Eliade, proaspăt reîntors din India, împărtăşesc, cu exaltare şi observaţie erudită, o parte din experienţa indiană, având ca temă desăvârşirea interioară în miezul misterului indian, într-o serie excepţională de prelegeri-confesiune, lirice, autentice.

În săptămâna 5-11 martie 2007, Radio România Cultural şi Teatrul Naţional Radiofonic au prezentat Săptămâna „Mircea Eliade”, prilejuită de împlinirea unui veac de la naşterea lui Eliade. Ascultătorii au fost invitaţi la dialoguri pe marginea personalităţii şi operei lui Mircea Eliade, dar şi în fascinanta lume a pieselor şi romanelor lui Mircea Eliade, transpuse radiofonic într-o îmbinare a faptelor concrete, amintirilor, realităţilor extrasenzoriale, elementelor mistice şi simbolurilor filosofice.

Şi acum câteva cuvinte despre cel mai bun roman al lui Mircea Eliade, „Maitreyi”, „un roman al autenticităţii”, cum arăta critica de specialitate, un ecou al sentimentelor şi trăirilor sale din perioada în care locuia în casa lui Dasgupta, care aduce în prim plan o experienţă existenţială specifică tinereţii, dragostea.

Maitreyi, aşa cum arătam, a existat în realitate, a venit şi în ţara noastră, după ce reuşise să-l întâlnescă pe Mircea Eliade la Chicago.

Maitreyi era o indiancă cu o educaţie aleasă, era o fire extrem de sensibilă şi scria poezii încă din copilărie.

La 16 ani şi-a publicat primul volum de versuri, prefaţat de însuşi Rabindranath Tagore, de departe cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Ea va publica patru volume de poezie, opt lucrări despre viaţa şi opera lui Rabindranath Tagore, a scris cărţi de filosofie sau cu tentă socială şi cărţi de călătorie.

Maitreyi Devi era una dintre personalităţile Bengalului, o fiinţă altruistă, dornică de a face bine, care a înfiinţat, în 1964 „Council for the Promotion of Communal Harmony’’ şi a fost vicepreşedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat şi un orfelinat pentru ajutorarea şi educarea copiilor din zona Calcuttei şi a celor rămaşi în India (Bengal) ca urmare a separării Bangladeshului (Pakistanul de est) de Pakistan, în 1971.

Aflase de romanul care-i purta numele, scris de Eliade, şi, datorită ei, am cunoscut una dintre cele mai tulburătoare poveşti de dragoste din literatura română, o dragoste imposibilă între un european şi o indiancă, o poveste cunoscută în cercuri largi, nu doar în mediile scriitoriceşti ori academice. Maitreyi a adus în literatura românească un personaj comparabil eroinelor tragice universale.

Aşadar Maitreyi Devi sosea în România, în iarna anului 1963, la Universitatea din Bucureşti pentru „o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis’’. Era deja o doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri groase, care vorbea în engleză, ajutată desigur de translator, şi era altfel de cum ţi-o puteai închipui din scrierea lui Eliade. Maitreyi va rămâne, însă, în memoria colectivă, în egală măsură, reală şi imaginară. La Bucureşti, când a început discursul, femeia bătrână nu mai exista, era doar ea, adevărata Maitreyi. S-a confesat apoi doamnei Irina Eliade, nora fratelelui lui Mircea, generalul Gheorghe Eliade, pe când era afectată de primirea, politicoasă dar rece, în casa din Chicago a scriitorului şi a soţiei Christinel. După câteva lacrimi de neevitat, a dorit să adauge: „Scrie-i lui Mircea că m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” Între ei, ca oameni reali, se pare că a fost doar o relaţie platonică, însă vizita ei la Bucureşti îi oferise şansa de a le cunoaşte pe mama şi pe sora iubirii sale din tinereţe, dar şi a le dărui câte un exemplar din romanul vieţii ei, „Dragostea nu moare’’, o replică mai puţin popularizată a celebrului roman al lui Mircea Eliade, în care, printre altele, ea dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul care îi purta numele…

Însă portretul personajului Maitreyi este zugrăvit dintr-o perspectivă subiectivă, de către personajul-narator Allan, un inginer englez de 24 de ani, venit să lucreze în India. Pe el, Maitreyi nu îl atrage inițial cu nimic, mai mult găsind-o chiar urâtă, „cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”. Devine apoi curios pentru că „nu izbutea să înțelegă ce taine ascunde făptura aceasta”. Astfel, ea este pentru el tot mai fermecătoare, dar uneori și antipatică deoarece elita Calcuttei o consideră chiar genială. Portretul fizic al personajului Maitreyi sugerează căldură sufletească și fascinație. Maitreyi nu arată altceva decât că singura modalitate de a ajunge la starea de perfecțiune, este iubirea, iar gesturile ei tandre, preocupările intelectuale, puterea de a iubi profund, dincolo de amănunte sociale, sunt trăsături care îi definesc portretul absolut excepțional.

„Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum astepți tu ploaia, asa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie”, iată cum se naşte perfecţiunea prin iubire…

de Răzvan Moceanu - RADOR