PORTRET: Mihail Sadoveanu – 60 de ani de la dispariţie

Marţi, 19 octombrie, se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu, scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic – „un semizeu al regimului comunist” cum a fost numit – , unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Mihail Ursachi, pe numele său la naştere, a venit pe lume la 5 noiembrie 1880, la Paşcani, judeţul Iaşi, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi din Verşeni.
Între anii 1887-1891, a urmat şcoala primară în Vatra Paşcanilor, avându-l ca învăţător pe Mihai Busuioc, pe care avea să-l evoce mai târziu în ”Domnu Trandafir”, astfel: „„Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc (…) învăţătura cealaltă, sufletească (…) ne-o da (…) nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din curăţenia unui apostol”-
La absolvirea acestei şcoli, capătă numele Sadoveanu.
În anul 1897, a absolvit gimnaziul ”Alecu Donici” din Fălticeni, însă această perioadă a fost marcată de moartea mamei sale, un moment dureros pe care avea să îl evoce, mai târziu, în volumul „Anii de ucenicie”.
Între anii 1897-1900, a urmat cursurile ”Liceului Naţional” din Iaşi.
În anul 1897, a debutat literar, în revista ”Dracu” din Bucureşti, cu schiţa ”Domnişoara M. din Fălticeni”, semnând cu pseudonimul Mihai din Paşcani, iar în 1899 a publicat versuri şi proză în revista ”Pagini literare” sub pseudonimul M.S. Cobuz.
Tot în anul 1899, a publicat în ziarul „Opinia” din Iaşi o serie de povestiri vânătoreşti, cronici şi versuri şi a editat împreună cu Matei Rusu revista literară „Lumea”.

În anul 1900, s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti însă, atras mai mult de boema literară a Capitalei, nu a frecventat cursurile.
În 1900 a colaborat la „Revista literară” a lui Th. M. Stoenescu, a întrerupt studiile şi a plecat din Bucureşti la Paşcani şi apoi la Fălticeni.
Din anul 1901, a colaborat la „Revista română” cu poezii, recenzii, traduceri, semnând cu diferite pseudonime (M. S. Cobuz, C. Prisacaru, C. Săteanu, Ilie Puşcaşu.)
Tot în anul 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu, împreună cu care a avut unsprezece copii.
În 1902, Sadoveanu este încorporat în Armată, la regimentul 15 Suceava, fiind, mai apoi, avansat la gradul de caporal instructor la recruţii teritoriali. Perioada stagiului militar va fi evocată, mai târziu, în volumul „Amintirile căprarului Gheorghiţă”.

Revista Radio România, nr. 248, 15-21 octombrie 2001

În anul 1903, la sugestia lui Ştefan Octavian Iosif, a mers la Bucureşti, unde a lucrat în redacţia de proză a revistei „Sămănătorul”.
În anul 1903 au apărut două nuvele – „Luna” şi „Petrea Străinul” – în paginile „Revistei idealiste”, nuvela „Necunoscutul” în revista „Sămănătorul” şi romanul „Şoimii” în variantă foileton, în publicaţia „Voinţa naţională”.

În anul 1904, numit, de Nicolae Iorga, ”Anul Sadoveanu”, îi apar primele volume, fiind remarcat de E.Lovinescu şi Sextil Puşcariu. Scriitorul va debuta editorial cu patru volume: „Povestiri”, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui Moş Precu” (nuvele). În acelaşi an, devine funcţionar la Casa Şcoalelor, iar în anul următor lucrează la Direcţia Artelor din Ministerul Instrucţiei şi Cultelor.
Tot în anul 1905, are loc prima întâlnire a lui Sadoveanu cu Titu Maiorescu, iar sub influenţa acestuia, Sadoveanu primeşte, în 1906, Premiul Academiei Române.
În 1905, a apărut volumul „Povestiri de război” şi revista „Albina” a început să publice ciclul de nuvele „Scrisori trimise de un prieten pribeag”. Tot atunci, în revista „Luceafărul” apar nuvela „Moşneagul nostru”, povestirile „Semnul de primejdie” şi „Crăişorul”.
În 1906, va reveni la Fălticeni şi începe colaborarea la revista ”Viaţa românească”, din acel moment legându-se o prietenie de lungă durată cu mentorul acestei reviste, Garabet Ibrăileanu.
Tot în 1906 sunt publicate volumele „Floare ofilită”, „Mormântul unui copil” şi „Amintirile căprarului Gheorghiţă”.
A colaborat la ”Vieaţa nouă” (revistă în care semnează pentru prima dată cu numele Mihai Sadoveanu, în 1898), ”Opinia”, ”Revista modernă”, ”Făt-Frumos”, ”Pagini literare”, ”Convorbiri literare”, ”Minerva”, ”Universul”.
În august 1906, Sadoveanu este concentrat, timp de o lună, cu Regimentul 16 Suceava în tabăra de la Şipote, lângă Iaşi, iar după Răscoala din 1907, Spiru Haret, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îl numeşte inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare.
În 1907, tipăreşte ”Răvaşul poporului”, gazetă populară ”de educaţie cetăţenească şi îndrumare economică”, iar în colaborare cu Şt. O. Iosif, Il. Chendi şi D. Anghel editează revista ”Cumpăna”, între noiembrie 1909 şi aprilie 1910.
A urmat publicarea volumelor „La noi, în Viişoara”, „Vremuri de bejenie”, „Însemnările lui Neculai Manea”, „Povestiri alese” – conţinând traduceri din Guy de Maupassant – (1907), „Oameni şi locuri”, „O istorie de demult”, „Duduia Margareta” (1908), „Cântecul amintirii” (1909), „Povestiri de seară”, „Genoveva de Brabant”, „În amintirea lui Creangă” (1910).
În 1909, Sadoveanu este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1910, este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, funcţie pe care o deţine până în 1919.
Anul 1911 a adus apariţia volumului „Apa morţilor” şi a piesei de teatru „De ziua mamei” (în revista „Viaţa românească”), iar în 1912 apar volumele „Un investigator” şi „Bordeenii”.
În perioada Primului Război Mondial, Mihail Sadoveanu este concentrat cu regimentul la Războieni.
Călătoriile scriitorului în Bulgaria şi războiul româno-bulgar l-au inspirat în scrierea cărţilor „Privelişti dobrogene” (1914), „44 de zile în Bulgaria” şi „Războiul Balcanic” (1916).
În perioada mobilizării din 1916, editează, din însărcinarea Marelui Cartier General al Armatei, ziarul de front ”România” (1916-1917), alături de I. Minulescu şi P. Locusteanu.
Primul roman istoric publicat a fost „Neamul Şoimăreştilor” (1915). Au urmat de volumele de povestiri „Foi de toamnă” (1916), „Priveghiuri” şi „Umbre” (1920), romanele „Cocostârcul albastru” şi „Strada Lăpuşneanu” (1921), volumele „Neagra Sarului”, „Lacrimile ieromonahului Veniamin”, „Pildele lui cuconu Vichentie”, „Drumuri basarabene” (1922).
Din anul 1918 se stabileşte la Iaşi, unde, împreună cu bunul său prieten George Topîrceanu scoate revista ”Însemnări literare” (2 februarie – 21 decembrie 1919).
În 1921, Sadoveanu începe să colaboreze la „Adevărul literar şi artistic” şi devine membru activ al Academiei Române, în secţiunea literară. La alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, susţine discursul de recepţie „Poezia populară”. Peste puţin timp devine preşedintele Secţiei literare a Academiei.
În perioada 1924-1926, Mihail Sadoveanu împreună cu Tudor Arghezi şi George Topîrceanu, scoate revista „Lumea – bazar săptămânal”.
În 1926, împreună cu Liviu Rebreanu, reprezintă Societatea Scriitorilor Români la Congresul PEN – Clubul de la Berlin.
În anul 1927, călătoreşte în Olanda, iar în 1929, vizitează Constantinopolul, împreună cu Ionel Teodoreanu şi Ştefan Velisar.
Acest deceniu este marcat de apariţia romanelor „Venea o moara pe Siret” (1925), „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” (1929), a povestirilor „Dumbrava minunată” (1926), „Demonul tinereţii”, „Olanda”, „Hanul Ancuţei” (1928), a lucrărilor de literatură cinegetică şi de pescuit „Ţara de dincolo de negură” (1926), „Împărăţia apelor” (1928).
Cel mai cunoscut roman al lui Sadoveanu, „Baltagul”, a apărut în 1930, ca şi romanele „Depărtări”, „Măria Sa, puiul pădurii” şi nuvela „Trenul fantomă”. Tot în anii ’30 au apărut romanele istorice „Nunta domniţei Ruxandra”(1932), „Viaţa lui Ştefan cel Mare” (1934), primele două volume ale trilogiei (sau capodoperei, după unii critici) „Fraţii Jderi” – „Ucenicia lui Ionuţ” (1935) şi „Izvorul alb” (1936) -, „Creanga de aur” (1933), romanele „Nopţile de Sânziene” (1934), „Cazul Eugeniţei Costea” (1936), volumele „Ochi de urs” şi „Valea Frumoasei”(1938), „Uvar” (1932), „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”(1933), „Soarele în baltă sau Aventurile şahului” şi „Inima noastră” (1934), „Istorisiri de vânătoare” (1937), nuvelele „Cuibul invalizilor”, „Paştele blajinilor” (1935), „Morminte” (1939).
În 1936, va reveni la Bucureşti, unde va prelua conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” până în 1937, când ambele publicaţii sunt suspendate.
În octombrie 1938, Senatul Universităţii din Iaşi îi acordă lui Mihail Sadoveanu titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar în 1940, Editura Fundaţiilor Regale publică primele două volume din ediţia „Opere”.
Al treilea volum al trilogiei „Fraţii Jderi”, intitulat „Oamenii Măriei Sale”, a fost publicat în 1941, ca şi romanul „Ostrovul lupilor”. Alte titluri apărute în această perioadă sunt „Vechime”, „Divanul persian” (1940), „Poveştile de la Bradu-Strâmb” (1943), „Anii de ucenicie” (1944), „Fantezii răsăritene”, „Caleidoscop” (1946), „Legende sfinte” (1947), „Mitrea Cocor”, „Poezia cimiliturilor” (1949).
Cu prilejul împlinirii a patru decenii de la debut, Sadoveanu este sărbătorit, în 1944, în presă şi la Academie, unde Tudor Vianu, membru corespondent al Academiei Române, prezintă comunicarea „Patru decenii de la publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoveanu”.
La un an de la moartea poetului Ion Minulescu, în 1945, Mihail Sadoveanu conduce „Asociaţia prietenilor lui Ion Minulescu”, iar perioada 1945-1949 continuă cu o bogată activitate publicistică la „Jurnalul de dimineaţă”, „Veac nou”, „România liberă”, „Scânteia”.
După anul 1945, scrisul său a virat puternic spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul ”Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS ”Lumina vine de la Răsărit”. Ca recompensă pentru această orientare, a fost desemnat preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist şi s-a bucurat de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.
Ala cum spuneam, pe lângă activitatea literară, Mihail Sadoveanu a avut, după 1945, şi o bogată activitate politică, fiind preşedinte al Adunării Deputaţilor (5 decembrie 1946-24 februarie 1948), ultimul înaintea desfiinţării celor două camere şi formarea Marii Adunări Naţionale ca for legislativ unicameral. În calitatea sa oficială de preşedinte a acestei adunări, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea, sentinţe date de tribunalele comuniste şi, în vara anului 1947, a prezidat şedinţele Camerei care a scos în afara legii partidul de opoziţie PNŢ.
După abdicarea Regelui Mihai, conducerea statului a fost preluată de un prezidiu provizoriu al Republicii Populare Române, care număra un preşedinte, C. I. Parhon, şi patru vicepreşedinţi, printre care şi Mihail Sadoveanu.
După formarea Marii Adunări Naţionale, din anul 1948, Sadoveanu a fost vicepreşedinte al acestui for.
În anul 1949, Sadoveanu a condus delegaţia română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris şi a participat la reuniunea Comitetului mondial al partizanilor păcii de la Roma.
Tot în 1949, a fost ales preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.
În anul 1950, la împlinirea a 70 de ani, Mihail Sadoveanu a fost sărbătorit public, iar articolele publicate cu această ocazie au fost adunate în volumul „Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu” (1952).
Prima înregistrare a lui Mihail Sadoveanu la Radiodifuziunea Română datează din 1951, fiind un fragment dintr-o conferinţă publică despre Ion Creangă.
Între anii 1952 şi 1957 Sadoveanu a realizat la Radio sute de înregistrări, în multe dintre ele citind pagini din propria-i creație literară („Nicoară Potcoavă”, „Baltagul”, „Hanul Ancuţei”, alte schiţe şi povestiri) sau cuvântări şi comunicări academice („Despre limba literară”, „Limba povestirilor istorice”, ambele în 1955).
În anul 1954, Editura de stat pentru literatură şi artă începe tipărirea seriei de „Opere”, sub îndrumarea autorului. Primul volum cuprinde: „Povestiri”, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite”, Crâşma lui Moş Precu”.
În 1956, se tipăreşte volumul „Omagiu lui Mihai Sadoveanu”. Tot în această perioadă i-au fost publicate lucrările „Nada florilor” (1950), „Clonţ de fier” (1951), „Nicoară Potcoavă” (1952), „Aventură în Lunca Dunării”, „Evocări”, „Muncitori şi păstori” (1954).
În 1960 a apărut volumul „Mărturisiri”, iar romanele „Lisaveta” şi „Cântecul Mioarei” vor rămâne neterminate.
În 1961, la 19 octombrie, scriitorul Mihail Sadoveanu moare la locuinţa sa din Strada Zambaccian nr. 15, fiind înmormântat cu funeralii naţionale la Cimitirul Bellu, lângă mormântul lui Eminescu.
În anul 2010, Editura Casa Radio a lansat audiobook-ul „Mihail Sadoveanu citeşte din versurile lui Mihai Eminescu”.

Video Player

RADOR: Razvan Moceanu