Copii care au scris pagini de istorie

Înainte de a şti să mânuiască un penel, la vârsta de cinci ani, un copil genial din oraşul muzicii, Salzburg, compunea piese pentru pian – era Wolfgang Amadeus Mozart. La fel, şi alte genii ale muzicii, cum ar fi Franz Liszt, Felix Mendelssohn, George Enescu, Frederic Chopin, Nicolo Paganini sau Camille Saint-Saëns, compuneau sau  interpretau piese muzicale la vârste fragede, când joaca este pentru alţii pe primul loc. Un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, indianul Rabindranath Tagore, a scris primul său poem la opt ani. Spaniolul Lope de Vega ţesea intrigile primei sale piese la 12 ani, iar Pablo Picasso îşi anunţa tumultul cromatic în primul său tablou, „El Picador Amarillo”, la opt ani. Clericul irakian şiit Mohammad Baqir al-Sadr a memorat Coranul la o vârstă fragedă şi, înainte de împlinirea a 12 ani, redactase deja prima sa carte. Şi înşiruirea de copii geniali poate continua la nesfârşit, cu nume din trecut şi din prezent, în toate domeniile. Dar, în afară de personalităţile excepţionale care au contribuit încă din copilărie la patrimoniul cultural şi ştiinţific al omenirii, o categorie aparte de copii – regi sau împăraţi – au marcat istoria ţărilor lor, la cârma cărora au ajuns, uneori, chiar din faşă.

Considerat cel mai renumit copil-conducător din toate timpurile, Tutankamon (1341 î.Hr. – 1323 î.Hr.) a urcat pe tron la nouă ani. Faraon al dinastiei a 18-a, conducător al enigmaticului Egipt antic, între anii 1333 î.Hr. – 1324 î.Hr., iniţial sb tutela unor consilieri, apoi singur, el a reuşit să impună o serie de schimbări sociale majore, revocând reformele nepopulare ale tatălui său, regele Akenaton. 3.200 de ani mai târziu, în 1922, în încinsele nisipuri ale Văii Regilor, egiptologul britanic Howard Carter avea să descopere mormântul lui Tutankamon – una dintre cele mai importante realizări arheologice din istorie. Descoperirea a dat naştere şi unui mit – cel al „blestemului lui Tutankamon” sau „blestemului faraonului”, care i-ar fi ajuns, pe negândite, pe toţi cei care ar fi „profanat” sarcofagul antic. Lordul Carnavon, finanţatorul cercetărilor, a murit la şase luni după descoperire, înţepat de un ţânţar. Între cei „blestemaţi” s-au numărat  prinţul Ali Kemal Fahmy Bey, care a vizitat mormântul, apoi un şef al Departamentului de Antichităţi de la Muzeul Luvru, sau un egiptolog de la Muzeul Metropolitan de Artă din New York, care a murit după ce a văzut sarcofagul deschis. Moartea echipajului care a transportat sarcofagul pentru o expoziţie la Londra a fost pusă tot pe seama faimosului blestem. Însă arheologul Howard Carter a încercat, de-a lungul timpului, să dezmintă aşa-zisul blestem, explicând că nu au existat substanţe otrăvitoare în mormânt, nici consecinţe ale vizitării acestuia.

În misterioasa Persie a primelor veacuri, Shah Shapur al II-lea (309 d.Hr. – 379 d.Hr.), care a condus Imperiul Sasanid, preluând efectiv cârmuirea la 16 ani, a devenit monarh imediat după naştere, în 309 d.Hr, la moartea tatălui său. Ba chiar se spune că ar fi fost „încoronat” încă din pântecele mamei sale. „The Shapur Plate”, o valoroasă tavă de argint din epocă, îl descrie pe Shapur al II-lea drept conducător al universului. Tava, expusă la palat pentru a afirma suveranitatea regelui, în mod ciudat nu a fost descoperită în Iran, ci în Rusia. Cumpărată de o familie de nobili ruşi, Stroganov, în împrejurimile Siberiei, a fost expusă în palatul lor de la Sankt Petersburg, până la Revoluţia bolşevică din 1917. În 1934 a devenit una dintre primele opere de artă sasanidă ajunse în SUA.

În gloriosul Imperiu Bizantin, un alt copil al istoriei, Ioan al V-lea Paleologul (1332 – 1391), a ajuns la domnie la vârsta de nouă ani, urmându-i tatălui său la tron. O majoră descoperire recentă îl înfăţişează pe împărat într-un mozaic datat la jumătatea secolului al XIV-lea, în zona arcului estic al Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, cunoscut deja din desenele pregătite de fraţii italieni Fossati, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1847-1849.

Cel mai tânăr monarh din istoria ţării sale, Henric al VI-lea al Angliei (1421 – 1471) i-a urmat la tron, în 1422, la vârsta de nouă luni, tatălui său. El a fost încoronat în 1429, înainte de a împlini opt ani. A fost sursa de inspiraţie pentru una dintre cele mai importante drame istorice ale lui William Shakespeare, trilogia „Henric al VI-lea”. „Bunul rege” englez a fost prezentat ca poet el însuşi, în Manesse Codex, un important manuscris iluminat gotic, în care autorii sunt ordonaţi în funcţie de rang, Henric este primul în şir, urmat de alte feţe nobile şi de minestreli.

În întunecata Scoţie a temutului monstru acvatic Loch Ness, Maria Stuart, sau Maria I (1542 – 1587) a ajuns regină la numai şase zile de la naştere. Ea a avut unul dintre cele mai tragice destine din istorie, care a inspirat artişti şi scriitori timp de mai bine de patru secole. Schiţe şi picturi ale sale, la 12 ani şi mai târziu, a realizat Francois Clouet, pictorul de curte al socrului Mariei, Regele Henry al II-lea al Franţei. Una dintre cele mai impresionante descrieri ale reginei scoţiene, tabloul „Mary during her captivity” (Maria în timpul captivităţii), pictat de Nicholas Hilliard, în secolul al XVI-lea, face referire la detenţia reginei în Anglia. De istoria reginei duse la eşafod au fost inspiraţi şi Scipione Vannutelli, în secolul al XIX-lea, în tabloul „Mary Stuart being led to the scaffold” (Maria Stuart condusă la eşafod), sau Pierre Revoil, în „Mary, Queen of Scots being led to her execution” (Maria, regina scoţienilor, dusă la execuţie). Una dintre cele mai cunoscute picturi istorice cu regina, „Mary Queen of Scots Being Led to Execution” (Maria, regina scoţienilor, dusă la execuţie), aparţine pictorului britanic de secol XIX, Laslett John Pott. În nuvelistică, Maria a Scoţiei este caracterizată de Madame de La Fayette, în „La Princesse de Clèves” (Principesa de Cleves), iar cu un secol şi jumătate mai târziu, de Sir Walter Scott, în „The Abbot” (Stareţul), care acoperă perioada detenţiei ei la castelul Loch Leven. Au mai invocat-o Friedrich Schiller, în piesa sa „Maria Stuart”, Victor Hugo, în „Marie Tudor”, Robert Burns, în poemul „Mary Queen of Scots”(Maria, regina scoţienilor), Lope de Vega, într-un poem epic, „Corona tragica” (Coroana tragică), şi chiar Peter Shaffer, în piesa sa „Lettice and Lovage”, referindu-se la momentul execuţiei. Donizetti a compus opera „Maria Stuarda”, Richard Wagner i-a dedicat un cântec, „Les Adieux de Marie Stuart”, iar Robert Schumann a compus un ciclu de melodii, „Gedichte der Königin Maria Stuart”. Dintre peliculele construite în jurul personajului său, „Mary of Scotland”, cu Katharine Hepburn, şi „Mary, Queen of Scots”, cu Vanessa Redgrave, au rămas în memoria cinefililor.

La curtea sa de la Versailles, simbol al monarhiei absolute, cunoscut ca Regele Soare, Ludovic al XIV-lea (1638 – 1715) i-a urmat la tron tatălui său, în 1643, când era un copil de aproape cinci ani, dar a condus personal abia din 1661, până la moartea sa, în 1715, având una dintre cele mai îndelungate domnii din istoria europeană, marcată de înflorirea artelor şi literaturii, de victorii militare si de opulenţa de la palat. I-a urmat nepotul său, Ludovic al XV-lea, numit şi „Cel Mult Iubit”, devenit moştenitor tot la cinci ani, şi încoronat la 15. Graţie atitudinii sale impunătoare, portretul Regelui Soare în veşminte ceremoniale pentru încoronare (Portrait de Louis XIV en costume de sacre), pictat de Hyacinthe Rigaud, a devenit descrierea consacrată a suveranului francez, care a comandat peste 300 de portrete oficiale. Pictorul baroc Claude Deruet l-a înfăţişat în copilărie, în tabloul „Louis-Dieudonné, Dauphin of France” şi în „Portrait de Louis XIV enfant”, Juste d’Egmont l-a descris ca adolescent, în „Portrait de Louis XIV”, iar Jean Nocret, în „Portrait de Louis XIV”. Mai târziu a început să fie prezentat ca împărat roman, ca zeul Apollo sau ca Alexandru cel Mare, cu predilecţie în operele lui Charles Le Brun. Şi Charles François Poerson a ales o temă mitologică, în „Portretul lui Ludovic, învingător al Frondei, portretizat ca zeul Jupiter”. În plus, Ludovic a comandat peste 20 de statui, între cele faimoase numărându-se bustul realizat de unul dintre cei mai însemnaţi artişti ai barocului, Gianlorenzo Bernini. Alexandre Dumas l-a portretizat în aventurile celor trei muschetari, mai întâi în romanul „După douăzeci de ani”, apoi în romanul „Vicontele de Bragelonne”.

Cristina, regină a Suediei (1626 – 1689), una dintre marile puteri ale secolului al XVII-lea, a fost desemnată ca urmaş la tron când avea şase ani, sub tutela unui Consiliu de Regenţă, apoi a condus efectiv de la 18 ani. Tronul de argint de pe care a abdicat în 1654 este şi astăzi simbolul oficial al monarhilor suedezi. Regina Cristina a fost portretizată de artişti ai vremii, cum ar fi pictorul de curte Jakob Heinrich Elbfas în tablouri precum „Queen Christina as a child” sau „Portrait of Christine of Sweden”; de Sébastien Bourdon, în „Queen Christina”, un portret al reginei purtând părul revărsat în bucle, sau „Christina on Horseback” (Cristina în şa). Într-un portret realizat în 1660 de pictorul Abraham Wuchters, regina este prezentată diferit faţă de ipostazele anterioare, privind spre interlocutor, ca şi cum ar stabili un contact vizual direct cu acesta.

Isabela a II-a a însoritei Spanii (1830 – 1904), numită «Reina de los Tristes Destinos» (regina cu un destin trist) sau «la Reina Castiza» (regina autentică), a fost proclamată regină la trei ani şi încoronată oficial la 13. O descriere a sa din copilărie a realizat Carlos Luis de Ribera, în tabloul „Isabel II niña” (Isabela a II-a copil). Mai târziu, Franz Xavier Winterhalter o descria pe „Isabela a Spaniei, cu fiica sa Isabela”, ca o prezenţă impunătoare, într-o elegantă rochie albă, imagine rămasă simbolică.

Vladislav al III-lea al Poloniei (1362 – 1434), din dinastia Iagello, a urcat pe tron la vârsta de zece ani, înconjurat de un grup de consilieri. El este descris într-un portret imaginar de Marcello Bacciarelli, un pictor italian de origine poloneză, de secol XVIII, şi de Jan Matejko, pictor polonez de secol XIX, în „Władysław III at the Battle of Varna”(Vladislav al III-lea, la Bătălia de la Varna). Potrivit unei legende portugueze, deşi turcii au susţinut că intraseră în posesia capului său, Vladislav ar fi supravieţuit bătăliei de la Varna. Legenda spune că el ar fi rătăcit ca pelerin căutându-şi iertarea, pe care a găsit-o la Ierusalim. A călătorit în secret în Ţara Sfântă, a devenit cavaler la mânăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, apoi s-a stabilit la Madeira, unde i-a asigurat traiul regele Afonso al V-lea al Portugaliei. Aici, o delegaţie de călugări polonezi au mers să verifice dacă el este regele pierdut, dar Vladislav a refuzat rugămintea acestora de a reveni la tronul polonez. În memoria sa, un bulevard şi un cartier rezidenţial din Varna poartă numele Władysław Warneńczyk, tot aici există şi un parc-muzeu, cu un cenotaf simbolic, construit pe un vechi monument funerar tracic.

În Rusia, cel care avea să fie cunoscut drept Ivan cel Groaznic (1530 – 1584) a fost numit în 1533, la vârsta de trei ani, Mare Principe de Moscova şi moştenitor la tron. La 16 ani, Ivan a înlăturat de la cârma ţării boierii şi a devenit ţar, primul purtător al acestui titlu, pe care şi l-a acordat singur, inspirat de „cezar”, ca întruchipare a puterii divine. A început ca reformator, dar a ordonat apoi represiuni în masă şi a purtat războaie teribile. Trăsăturile sale ne sunt azi cunoscute din portretele realizate de artişti ai secolelor XIX şi XX: „Ivan IV”, de Viktor Vasneţov, „Ivan the Terrible” (Ivan cel Groaznic), de Andrei Riabuşkin, sau „Boris Morozov and Ivan the Terrible” (Boris Morozov şi Ivan cel Groaznic), de Konstantin Makovski. Între cele mai cunoscute şi mai şocante picturi aflate la Galeria Tretiakov din Moscova se numără un tablou inspirat de istorisirea care spune că Ivan şi-a ucis un fiu, „Ivan the Terrible killing his son” (Ivan cel Groaznic omorându-şi fiul), de Ilia Repin.

În timpurile moderne, Simeon al II-lea de Saxa Coburg Gotha, născut în 1937, botezat cu apă adusă din Iordan, a devenit rege al Bulgariei la şase ani, în 1943. Dar înainte de 1946 monarhia a fost abolită, iar Simeon a trebuit să îşi părăsească ţara. A revenit din exil peste mulţi ani, după căderea comunismului, devenind, de astă dată, pentru o vreme, premier.

Împăratul Fulin al erei Shunzhi (1638 – 1661), al treilea din dinastia manciuriană Qing şi primul dintre ei care au domnit peste China, între 1644-1661, a fost încoronat la cinci ani. La 12 ani a preluat cârma imperiului şi s-a dedicat studiului ştiinţelor şi astronomiei. Mai târziu, al 12-lea şi ultimul împărat al dinastiei Qing, Pu Yi (1906 – 1967), a fost încoronat, la aproape trei ani, în anul 1908, şi apoi obligat să abdice în 1912, dar i s-a permis să îşi continue viaţa de lux în Oraşul Interzis. După un timp, a fost expulzat de aici şi a fugit în Japonia, apoi a fost capturat de ruşi, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ţinut cinci ani în Siberia, readus în China şi aruncat în închisoare, el a fost graţiat un deceniu mai târziu şi a lucrat la grădina botanică din Beijing. Viaţa sa a inspirat pelicula „Ultimul împărat”, în regia lui Bernardo Bertolucci, câştigătoare a Premiului Oscar.

Regele Sobhuza al II-ea (1899 – 1982) din regatul sud-african Swaziland, a devenit moştenitor al tronului la patru luni şi a avut cea mai lungă domnie din istorie, de 82 de ani, timp în care s-a bucurat de compania a 70 de soţii oficiale, iar la data desecului avea peste o mie de nepoţi. Se crede că numai Pepi II Neferkare din Egiptul antic şi Taejo din regatul coreean antic Goguryeo, din Era Celor Trei Regate, ar fi domnit mai mult. Regele Sobhuza a patronat adesea ritualuri tradiţionale Swazi şi a fost denumit metaforic Leul, Taurul, Marele Munte, Fiul de Elefant sau Cel Ce Nu Poate Fi Tălmăcit.

Regele Oyo al Ugandei zilelor noastre, născut în 1992, deţine recordul actual de cel mai tânăr monarh aflat la cârmă. La trei ani, Oyo a ajuns la tron, devenind cel de-al 12 conducător al Regatului Toro, vechi de 180 de ani. În prezent, regele Oyo este implicat în eforturile ONU de combatere a epidemiei de SIDA ca ameninţare publică, până în 2030, şi a acceptat în acest efort rolul de Campion Cultural pentru lupta contra HIV/SIDA în rândurile tinerilor din Africa de Sud şi de Est.

Cristina Zaharia - RADOR