1 DECEMBRIE - ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

1 Decembrie 1918 – a fost ziua când cele mai profunde aspiraţii ale naţiunii române - realizarea României Mari - au fost împlinite. De aceea, 1 Decembrie 1918 este considerată, pentru istoria noastră, o adevărată piatră de hotar. Atunci, în acele ceasuri, când demnitatea naţională a fost ridicată la cele mai înalte cote ale afirmării, s-a reuşit să se dea expresie adevăratei unităţi a românilor din întregul spaţiu istoric locuit de ei. Revenirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la Patria-mamă România, n-a fost însă doar un simplu artificiu. A fost o realitate firească a timpului, prin triumful deplin al principiului naţionalităţilor, care a impus răstur­narea ordinii politice şi teritoriale stabilită odată de Marile im­perii. Astfel, românii (alături de alte popoare din centrul şi din sud-estul Europei) s-au putut constitui într-o singură patrie, împlinind în acest fel o lege obiectivă a isto­riei. Dar şi un vis scump românilor, îndeplinit odată de Mihai Viteazul la 1600.

* * *

Izbucnirea Primului Război Mondial a luat oarecum prin surprindere cercurile politice şi opinia publică românească. Încă de la început s-a înţeles clar că România nu putea evita participarea la acest eveniment. Intrarea în război era însă o pro­blemă de mare răspundere, justificată numai în cazul în care se urmăreau intere­sele hotărâtoare ale ţării. Şi că a fost aşa, ne-o confirmă chiar regele Ferdinand I, care în acele zile avea să spună: „Războiul nostru este un război sfânt. A nu-l fi de­clarat ar fi fost o îndoită trădare, faţă de înaintaşii noştri şi faţă de şirul generaţiilor ce vor să fie.”

Intrarea României în primul război mondial se cuvine înţeleasă în legătură cu sarcina obiectivă care se afla atunci în faţa ţării: realizarea statului naţional unitar. Era un ţel care răspundea năzuinţelor arzătoare ale întregului popor. Iată pentru ce participarea României la război a avut o adâncă justificare istorică şi un caracter de eliberare naţională, deşi în ansamblu primul război mondial a fost un război impe­rialist. „Noi, nu am intrat ca nişte solicitatori şi nepoftiţi […] - aprecia primul ministru de atunci, Ion I. C. Brătianu - am intrat ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi, atunci când ambasadorul Franţei la Petesburg spunea: <<dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental>>. Am intrat în război atunci când ruşii spuneau: <<acum ori niciodată>>.” Iar preţul a fost deosebit: 339.117 morţi, 299.000 grav ră­niţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi. O realitate care ne dă dreptul să afirmăm că realizarea statului naţional unitar român s-a făcut prin forţe proprii. O analiză corectă a documentelor demonstrează clar că România nu a fost deloc „copilul răs­făţat” al Conferinţei de pace de la Paris din 1919 – 1920, după cum se afirmă în unele scrieri. Ba din contră, se ştie că delegaţia condusă de Ion I. C. Brătianu a dus o adevărată luptă diplomatică împotriva Consiliului celor Patru (format din Franţa, Marea Britanie, Italia şi S. U. A.) pentru ca ţara noastră să fie tratată egal cu cele­lalte state participante la conferinţă, dar şi pentru recunoaşterea drepturilor legi­time ale românilor.

„De obicei, - susţinea Constantin Noica - istoria e făcută pentru a salva trecutul, nu pentru a-l compromite.” Din această cauză am considerat că nu ar fi corect să vorbim despre 1 Decembrie 1918, fără a-i aminti şi pe cei ce au avut un rol hotă­râtor în desăvârşirea actului unirii. Consecinţele războiului s-au răsfrânt nu numai asupra românilor din Patria-mamă, ci şi acelora din teritoriile ocupate. Astfel, pe front au fost trimişi să lupte pentru o cauză care nu era a lor, sute de mii de sol­daţi. În asemenea condiţii (în care erau ameninţate suveranitatea şi integritatea României), românii din Ardeal şi Bucovina au dezertat din armata imperială şi au trecut munţii, pentru a se alătura luptei fraţilor lor. Au fost cazuri când mulţi au plătit cu viaţa, însă ţelul ce-i călăuzea merita o asemenea jertfă. O jertfă în faţa că­reia, noi cei de astăzi ar trebui să ne plecăm pios fruntea.

* * *

Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. La 27martie/9 apri­lie 1918, Sfatul Ţării (organ reprezentativ format din delegaţi ai întregii populaţii, indiferent de naţionalitate şi orientare politică), a adoptat în majoritate, hotărârea de unire a Basarabiei cu Patria-mamă. Actul a fost semnat la Chişinău, de Ioan Inculeţ, Pantelimon Halipa şi Ion Buzdugan. A urmat Bucovina, cea de-a doua provin­cie românească care a revenit la România. Aici, Consiliul Naţional Român, din iniţi­ativa profesorului Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, a convocat la Cernăuţi, o adunare a reprezentanţilor poporului. Ca urmare, la 15/28 noiembrie 1918, Adu­narea Constituantă s-a pronunţat pentru unirea acestei provincii cu celelalte ţări româneşti. În Transilvania, „paravanul tăcerii” impus de guvernanţii unguri, a fost rupt de Partidul Naţional, prin vocea unor personalităţi marcante, cum ar fi: Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş sau Gheorghe Pop de Băseşti. Sub lozinca „Istoria ne cheamă la fapte”, la Alba Iulia Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungu­rească, a decretat la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Astfel, poporul român şi-a văzut înfăptuit un vis pentru care a luptat de veacuri. Un vis ce şi-a găsit consacrarea la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 – 1920). O legitimitate istorică înţeleasă în cele din urmă şi de o parte a reprezentanţilor naţionalităţilor. Astfel, Comitetul Central Săsesc de la Mediaş, Congresul şvabilor de la Timişoara şi Consiliul Naţional Maghiar de la Târgu Mureş, vor adopta fiecare în parte o rezoluţie de adeziune la unire, salutând poporul român pentru împlinirea idealului său.

Cam aşa ar arăta pe scurt lecţia de istorie despre 1 Decembrie - Ziua Naţională a României. Ziua când cele mai profunde aspiraţii ale naţiunii române - realizarea României Mari - au fost împlinite.

 

VASILESCU GABRIELA