Centenarul meu - Iulian Pleştiu

Ca orice tânăr, am încercat să-mi descopăr, cât de cât, arborele genealogic, care sună destul de steril aşa, să-mi aflu şi eu străbunii, chiar dacă doi dintre bunici i-am prins doar puţin, dar şi de la părinţi am aflat acele rădăcini de la a treia generaţie, să spunem. Dacă n-ar fi fost Marea Unire şi Transilvania n-ar fi intrat în România Mare, probabil că n-aş fi existat, pentru că, bunicii părinţilor mei vin din Tilişca, de lângă Sibiu şi ajungeau în anii ’20 în Dobrogea ajutaţi şi de marile împropietăriri făcute de Ferdinand, dacă nu mă înşel. Începeau să îşi trăiască viaţa, în mijlocul Dobrogei, acolo unde aveau să creeze această mică familie care, ulterior, va evolua. Din partea tatălui, mi-am descoperit şi de acolo puţin rădăcinile. Nu au legătură cu România Mare, însă au legătură cu acest concept de a ne găsi pe sine şi acolo rădăcinile, poate sunt mai puţin româneşti, pentru că, se pare, că avem în familie rădăcini sârbeşti, care ne sunt oricum vecini şi împărţim un Banat. Drept urmare, m-am născut într-o Dobroge, care, acum 100 de ani, avea doar 40 de ani în ţară. Mă numesc Iulian Pleştiu, după cum spuneam, sunt dobrogean, istoric de artă şi un tânăr de 31 de ani.