PORTRET: 200 de ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte, împărat al Franţei

Motto: „…El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.” – Petre Ţuţea despre Napoleon Bonaparte

Miercuri 5 mai, se împlinesc 200 de ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte, sau Napoleon I, conducător politic și militar al Franței, a cărui activitate a influențat semnificativ politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

* * * * *

Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Insula Corsica, fiind al doilea din cei șapte copii ai unei familii aparţinând micii nobilimi. Tatăl său, avocatul Carlo Maria Buonaparte, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în anul 1777, iar mama sa, Maria Letizia Ramolino, a avut un rol determinant în creşterea şi educarea sa.

În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, în luna mai, în acelaşi an, a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château, apoi, în 1784, pe bază de concurs, trece la Şcoala militară din Paris.

Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect.

După absolvire, în anul 1785 devine locotenent secund de artilerie, Revoluţia franceză îl găseşte la Ajaccio, iar în aprilie 1789, este trimis cu unitatea sa la Seurre, unde avea loc o insurecţie.

Doi ani mai târziu este avansat la gradul de locotenent, iar după încheierea Tratatului de alianţă austro-prusian împotriva Franţei, la 7 februarie 1792, Napoleon Bonaparte devine comandant al artileriei în asediul Toulon-ului, care fusese ocupat de englezi, şi, datorită planului şi talentului său, oraşul şi portul sunt recucerite la 17 decembrie 1793.

Datorită meritelor sale, Bonaparte este avansat la gradul de general de brigadă.

Aflat în fruntea armatei din Italia de Nord, tânărul general se dovedeşte un bun cunoscător al situaţiei, sesizează rapid situaţia adversarului şi a propriei sale armate, ca urmare Bonaparte iese învingător în bătăliile de la Lodi, Arcole, Rivoli.

În anul 1796, Napoleon Bonaparte se căsătoreşte cu Josephine, nimeni alta decât văduva generalului Alexandre Beauharnais, care a murit în timpul Revoluției Franceze.

La 19 mai 1798, el decide să lovească în interesele coloniale ale Angliei, organizează o expediţie în Egipt, în urma căreia ocupă Malta, Alexandria şi se încheie cu câştigarea bătăliei decisive de la poalele piramidelor împotriva cavaleriei mamelucilor, din 21 iuli, în acelaşi an.

La 1 august 1798, flota franceză de debarcare a fost nimicită în bătălia de la Abukir, de către escadra engleză comandată de amiralul Horatio Nelson.

Perioada următoare se dovedeşte tulbure pentru armata Republicii Franceze, împotriva căreia se construia o nouă coaliţie încurajată de victoria lui Nelson de la Abukir. Mai mult, pe plan intern, ţara era măcinată de ciocnirile de interese şi lupta între facţiuni care vor slăbi puterea statală.

Drept urmare, la 9 noiembrie 1799 are loc o lovitură de stat organizată de Napoleon Bonaparte, prin care Directoratul a fost înlăturat şi înlocuit cu forma de conducere numită Consulat, având în frunte trei consuli: Napoleon Bonaparte, Emmanuel Joseph Sieyes şi Roger Ducos.

Trei ani mai târziu, Bonaparte este ales consul pe viaţă, el fiind văzut ca urmaş al idealurilor Revoluţiei franceze.

După despărţirea de prima soţie, s-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Ce doi au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată.

De asemenea, în timpul campaniei din Polonia, el a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski.

La 18 mai 1804 Napoleon Bonaparte este proclamat împărat al francezilor, sub numele de Napoleon I, iar la 2 decembrie 1804 are loc încoronarea sa, în prezenţa Papei Pius al VII-lea.

Codul Civil francez a fost adoptat în acelaşi an, 1804, în toate regiunile pe care Franța le controla la momentul respectiv: Franța, Luxemburg, Belgia, părți din Italia și Germania, mai târziu avea să se răspândească în mare parte a Europei, iar în 1807 avea să fie cunoscut sub numele de Codul lui Napoleon.

Codul civil a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez şi acorda o atenție deosebită organizării familiei urmărind să facă din aceasta celula de bază a vieții sociale. De asemenea, capului familiei i se acordă prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copii, soție), denumită „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Noţiunea de putere maritală a fost abolită în Franța în anul 1970, fiind înlocuită cu denumirea de autoritate părintească.

Multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil, iar în acest moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii.

De asemenea, Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea oricăror libertăți individuale.

Pe plan militar, Napoleon Bonaparte avea să biruiască în numeroase confruntări, cum au fost cea împotriva armatei austriece, de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, sau cea împotriva armatei ruso-austriece, cea de la Jena, din 1806, împotriva armatelor Prusiei.

Au urmat bătăliile de la Eylau şi Friedland (1807), în urma cărora Franţa a încheiat cu Rusia pacea de la Tilsit.

În anul 1812, imperiul francez avea o suprafaţă de 753.000 kilometri pătraţi şi o populaţie de 44 milioane de locuitori, însă peste frontiere se bucura de sprijinul unor aşa-numite state-clientelare, conduse de membri ai familiei lui Napoleon Bonaparte.

La 24 iunie 1812, Napoleon I începe campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de peste 600.000 de oameni, dintre care circa o treime francezi.

La 14 septembrie 1812 Napoleon I intră în Moscova, dar în octombrie acelaşi an este nevoit să înceapă retragerea din Rusia a „Marii armate”, care avea să sufere pierderi imense.

A urmat Bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, în urma căreia armata franceză a fost înfrântă de forţele coaliţiei formate din Rusia, Prusia şi Austria.

În anul care a urmat, aliaţii reiau operaţiunile militare şi înaintează spre Paris, unde ajung la 31 martie 1814, iar Napoleon Bonaparte este constrâns să abdice, o săptămână mai târziu, la 6 aprilie 1814, la Fontainebleau, fiind exilat apoi pe Insula Elba din Marea Mediterană.

La 26 februarie 1815, Bonaparte evada din insula Elba, iar evenimentul a reaprins flăcările războiului, care cuprinsese Europa încă de la izbucnirea Revoluției franceze din 1789.

A revenit pe tronul Franţei la 20 martie 1815, însă cea de-a doua domnie a lui, va dura doar 100 de zile. A urmat formarea, la 25 martie 1815, a celei de-a VII-a Coaliţii antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia), iar la 18 iunie 1815 are loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata franceză comandată de Napoleon I este înfrântă de armata Anglia-Prusia comandată de Wellington şi Blücher.

La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară, fiind exilat, de data aceasta la Longwood, pe Insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic. El a fost urmat la conducerea politică şi militară a Franţei de Ludovic al XVIII-lea.

Au urmat şase ani de luptă a sa cu trecerea timpului, nopţi cu insomnii nesfârşite, singurul lucru util fiind că Napoleon Bonaparte urma să îşi dicteze memoriile, mai ales contelui Las Cases, cu care devenise mai apropiat.

Din această succesiune de întâmplări a apărut celebra sa afirmaţie ”Ce roman a mai fost şi viaţa mea!”…

Napoleon Bonaparte a murit la 5 mai 1821, pe Insula Sfânta Elena, la doar 51 de ani, în condiţii încă neelucidate pe deplin.

Au fost avansate trei posibile cauze ale decesului, o eroare medicală, cancer de stomac și otrăvirie cu arsenic, însă primele două ipoteze sunt constant respinse de către cercetătorii care au studiat îndeaproape viaţa sa.

Mai mult, cercetări mai recente realizate de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxemburg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic, această substanţă fiind identificată în firele de păr ale împăratului.

În testamentul său, Bonaparte a scris: „Îmi doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, printre oamenii din Franța pe care i-am iubit atât de mult”.

Drept urmare, în anul 1840, rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon Bonaparte au fost aduse cu o fregată în Franţa şi depuse, la 15 iulie 1840, într-un cadru solemn, la Domul Invalizilor din Paris.

Pentru cei care l-au apreciat, Napoleon Bonaparte a fost un vizionar care a înlocuit corupția Vechiului Regim cu meritocrația, însă pentru contestatarii săi, a rămas un un despot, un dictator militar.

Acum, la două secole de la moartea sa, „Codul civil” pe care l-a adoptat în anul 1804, care a restituit drepturile de proprietate ale deţinătorilor de pământ, rămâne un model pentru multe națiuni europene.

Victoriile militare i-au adus lui Napoleon titlul de geniu militar, însă opera sa pe plan intern este cea care a influențat cu adevărat evoluția Franței și, ulterior, pe cea a Europei, prin răspândirea „reformelor napoleoniene”.

de Răzvan Moceanu - RADOR