Galina Răduleanu, supraviețuitoare a temnițelor comuniste: „E o prăpastie între noi, cei trecuți prin temnițele comuniste și cei rămași dincoace de gratii”

Avea 27 de ani și era medic la Poiana Mărului (jud. Brașov) când a fost închisă la Uranus, unde se afla deja tatăl său, Boris Răduleanu, preot basarabean refugiat la București, anchetat pentru activități împotriva regimului. În urma perchezițiilor, Securitatea descoperise un caiet în care Galina Răduleanu își notase opiniile anticomuniste. A fost condamnată la șapte ani de închisoare, din care a executat patru.

În primăvara anului 1961, se afla în temnița din mijlocul Bucureștiului, situată în zona unde acum este Casa Poporului.

„Eram încă în așteptarea procesului, la Uranus, într-o celulă fără ferestre și nu mai aveam noțiunea calendarului. Am auzit clopotele din oraș și mi-am dat seama că este Sărbătoarea Învierii, deși nu o recepționam în suflet, cum s-a întâmplat mai târziu.”

Galina Răduleanu a trecut apoi prin închisorile de la Jilava, Arad și Oradea. La Jilava a aflat de la alte deținute despre o metodă de a calcula data Paștelui din fiecare an, numărând într-un anume fel încheieturile degetelor și denivelările palmei.

Ultima sărbătoare de Paști trăită după gratii, în colonia de muncă de la Oradea, a fost o experiență mistică.

„Ajunsesem la rugăciune continuă și la o rugăciune pe care o puteam face chiar când lucram. Lucram automat și, în același timp, mă rugam. Mă debarasasem complet de tot ce trăisem în viața de afară și devenisem, probabil, mult mai pură, mult mai eterică, mult mai spirituală. Am plâns când am ieșit din închisoare, pentru că știam că voi pierde acest nivel de trăire…E greu să descrii cuiva ce simți când asculți o muzică sublimă. La fel, e o prăpastie între noi, cei trecuți prin temnițele comuniste și cei rămași dincoace de gratii.”

Eliberată în 1964, Galina Răduleanu s-a angajat ca medic psihiatru, mai întâi la o clinică aflată într-o zonă izolată, de lângă Hațeg. Voia să fie departe de aglomerația orașelor, întrucât rămăsese cu o traumă: nu suporta zgomotele.

„În închisoare, ușile erau trântite cu forță, să te înfioare…auzeam pașii, lanțurile. Toate zgomotele astea au lăsat niște răni care nu se vindecă.”

A avut nevoie de 10 ani pentru a se putea întoarce în București, unde locuiește și în prezent.

„În închisoare trăiam Paștele așa cum ne dicta sufletul. În afară, era o acțiune tacită împotriva oricărei manifestări religioase. Îmi amintesc de ultimul Paște din comunism, din 1989, când eram medic psihiatru la Policlinica Titan. Toți medicii au fost chemați atunci, în Duminica Paștelui, să măture străzile.”

Realizator: Dana Pitrop