Gilda Mologhianu – medicină și artă

Gilda Mologhianu este medic primar, specializat în recuperare medicala. Până în anul 2020 a activat la Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie și de asemenea a predat la Universitatea de Medicină și farmacie „Carol Davila”, București, fiind conferențiar universitar doctor. De asemenea este inițiatoarea Asociației Culturale „Ervant Nicogosian”.

Astăzi vă invit să pătrundem în „atelierul” doamnei doctor Gilda Mologhianu.

Cum considerați că este medicina?

Medicina este arta de a comunica cu pacientul, arta de a putea fi empatici, arta de a lucra în echipă cu pacientul, cred că asta este cel mai important, pentru că altfel dacă nu formăm o echipă medicul cu pacientul și, bineînțeles, și cu ajutoarele noastre, alti terapeuți, cum ar fi în cazul medicilor de Medicina Fizică și de Reabilitare, fizioterapeuții sau cadrele medii, nu se poate realiza un act medical de calitate.

Ce îi trebuie unui medic pentru a se dedica acestei profesiuni?

În primul rând, dragostea față de aproapele lui, respectul și, bineînțeles, o educație solidă, pentru că fără asta nu cred că se poate. Tinerii poate că nu știu foarte bine atunci când dau examenul de admitere la facultatea de medicină cam ce îi așteaptă. Deci îți trebuie multă perseverență, multă dăruire pentru ceea ce faci și multă dragoste pentru oameni, pentru că ceea ce facem noi nu este deloc ușor, este o viață plină de privațiuni. Noi medicii învățăm toată viața, ne neglijăm familia sau cel puțin nu putem să îi dedicăm timpul pe care îl pot acorda alții familiei lor și prietenilor. Timpul liber e foarte limitat și acela poate fi încărcat de gânduri, de probleme, de griji, ceea ce face ca tânărul doctor să simtă diverse frustrări. De aceea trebuie să fie răbdător, pasionat, empatic, educat.

Care este atmosfera sonoră preferată a medicului Gilda Mologhianu?

Îmi place orice fel de gen muzical, îmi place muzica clasică, frecventez concertele de muzică simfonică, ador Concertul pentru vioara al lui Ceaikovski.

Doamnă Gilda Mologhianu, ce modele ați avut și cât de important este să avem un model?

Modele au fost părinții mei în primul rând, niște oameni deosebiți, tata artist plastic, un pictor consacrat, mama un om extrem de sensibil, care tot timpul l-a susținut pe tata și asta a fost un model pentru mine și pentru anii care au urmat în viața mea. Am avut câțiva profesori în școală și în facultate care mi-au fost modele. În facultate am avut câțiva profesori celebri, profesorul Purice, profesorul Câmpeanu, care într-adevăr au fost niște repere de conduită profesională și morală pentru mine.

Tatăl dumneavoastră era un pictor celebru, Ervant Nicogosian. Cum a apărut pasiunea pentru medicină și cum v-a format mediul artistic în care ați trăit?

Pot spune că am fost o elevă bună. Nu pot spune că am fost pasionată de medicină de la început. Cred că nu știu mulți tineri înainte de a da admiterea la facultate cam ce înseamnă medicina cu adevărat. Contactul lor cu medicina înseamnă doar când merg la consult la medicul de familie și poate un control profilactic la școală. Deși aveam talent la desen, tata nu m-a încurajat deloc să merg către arte plastice, pentru că a considerat că nu am suficientă pasiune. Aici, într-adevăr, pasiunea se îngemănează cumva cu talentul și tata a spus că talentul fără pasiune n-are nicio valoare. Și a avut dreptate. Tata a fost pasionat până în ultima clipă de ceea ce făcea.

Pasiunea mea pentru medicină a survenit pe parcurs. După ce am reușit la facultate, după ce am terminat facultatea și mai ales după ce m-am specializat în recuperare medicală am ajuns să înțeleg suferința omului cu dizabilități și să încerc să-l ajut. A fost o provocare permanentă.

A fost cineva care v-a insuflat ideea de a da la medicină?

Da, pot spune că mama mea a fost aceea care își dorise în tinerețe să facă medicină. Nu că n-ar fi reușit la medicină, nici n-a încercat, și-a dat seama că nu are puterea necesară. Îți trebuie și oarecare rezistență psihică să poți parcurge toate etapele, să ajungi medic și să fii și un medic bun. Și probabil că a avut dreptate. Ea a urmat facultatea de drept.

V-aș propune să revenim la figura artistului Ervant Nicogosian. Puteți destăiuni traiectoria dură a vieții și creației domniei sale?

Desigur, tata, artistul Ervant Nicogosian a avut o existență plină de bariere pe care a reușit să le depășească. S-a născut în Odesa sovietică unde a petrecut primii 13 ani de viață, ani despre care povestea cu nostalgie. A avut o copilarie liberă deși cu lipsuri materiale, a învățat să picteze, la sugestia bunicului meu care i-a descoperit talentul, cu un profesor de pictură rus. A avut o familie frumoasă, un frate, și el talentat la desen, două surori și părinții care l-au susținut. In iulie 1941 familia a fost deportată în gulagul siberian pentru vina bunicului de a-și fi păstrat cetățenia română și refuzul de a o primi pe cea sovietică. Parinții și copiii au petrecut șapte ani și jumătate, cei mai frumoși, anii adolescenței, în cinci lagăre: Oranke, Aktiubinsk, Karganda, Kokuzek, Spaask, în lipsuri greu de imaginat, în spații împrejmuite de patru rânduri de sârmă ghimpată, privați de alimente de bază, de căldură, de igiena elementară. Acolo, datorită unor politruci inimoși, a reușit să facă școala și să continue studiul picturii, fapt salvator pentru întreaga familie. Se știe ca rușii sunt mari amatori de artă și a fost nevoit să facă la comandă tablouri pentru sovietici, fiind scutit de munca grea la care erau supuși ceilalți deținuți. Abia în 1948 au fost eliberați și repatriați într-o țară comunistă unde pierduseră totul. Tata a fost primit imediat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” unde a studiat cu artiști de marcă, dintre care Camil Ressu a fost cel pe care îl amintea cel mai des. După absolvire a fost primit în Uniunea Artiștilor Plastici. Apoi și-a întemeiat familia, m-a avut pe mine, a trebuit să facă inițial lucrări de pavoazare și artă „angajată” ca să poată trăi. Abia dupa 1965 a reușit să picteze mai liber, să încerce să-și descopere un anumit stil de creație. A participat la expoziții de grup și personale. Putem încadra lucrările lui în cateva cicluri: al ferestrelor, al zidurilor de cetate, apoi, după 1990, când a putut să își exprime liber sentimentele, ciclul „Gulag” și „curtea copilariei”. A visat permanent libertatea și amintirile din gulag au fost cumva reprezentate în toate ciclurile, chiar și în cele realizate înaite de 1989. În anii 1985-1986 a realizat un mozaic în piatra pe cladirea Arhivelor Statului din Râmnicu Vâlcea, proiect câștigat în urma unui concurs, pentru care a obținut premiul UAP în 1987 și apoi, între 1989-1991 a realizat un alt mozaic în sticla de Murano, trei panouri votive reprezentându-l pe Constantin Brâncoveanu, pe mitropolitul Bălan și pe Antonie Plămădeala, ctitori ai mânăstirii Sâmbata de Sus. În ultimele două decenii de viață au apărut suferințele fizice între care pierderea progresiva a văzului, l-a afectat cel mai mult. Cu toate acestea a continuat să picteze cu ajutorul unui mai tânăr coleg de atelier și mai târziu cu al meu, desigur fără ca noi să intervenim în vreun fel în procesul de creație, ci doar în aranjarea culorilor și a pânzelor. Cum spuneam, a fost un mare pasionat de pictură care a avut pentru el o forță tămăduitoare și salvatoare.

Doamna Gilda Mologhianu, care considerați că ar fi diferențele de mentalitate între generațiile de medici?

În primul rând, cred că cei tineri, într-adevăr, sunt mai puțin preocupați de aspectele materiale față de cei mai în vârstă. Asta este o diferență pozitivă, aș zice. Eu am foarte mare încredere în tineri și de aceea îi și menționez permanent, pentru că îmi cunosc studenții și foștii rezidenți. Și este o diferență tot în favoarea tinerilor aceea că sunt ceva mai empatici în relația cu pacientul. Generația mea are ani de experiență în spate și de pregătire foarte solidă. Am avut profesori celebri. Există o diferență și în ceea ce privește apropierea de noutățile medicinei care apar cu foarte mare frecvență. Da, sigur, tinerii sunt mult mai receptivi la nou și mult mai preocupați de aparițiile, de noutățile de investigare si de tratament ale diferitelor afecțiuni.

Doamnă Gilga Mologhianu proveniți din mediul armenesc. Cum vi se pare România multiculturală de astăzi și cât de important este pentru România faptul că are atâtea culturi care îi îmbogățesc patrimoniul?

Cu siguranță e un mare căștig că există atâtea etnii care îmbogățesc prin cultura lor patrimoniul României și legăturile mele cu Uniunea Armenilor din România sunt foarte bune. Eu sunt doar jumătate armeancă, după tată, dar asta nu înseamnă că nu am menținut tot timpul legătura cu armenii. Fiica s-a cununat la Biserica Armeană, deși este doar pe sfert armeancă, iar nepoțica mea a fost botezată acolo. Există într-adevăr oameni de o cultură deosebită între armeni. Famila mea nu a simțit că este de altă etnie, n-a simțit niciun fel de xenofobie din partea românilor, ci dimpotrivă.

Sunteți cadru didactic, conferențiar universitar. Cum vi se pare că este școala medicală românească astăzi privind și la trecut și la ceea ce se întâmplă pe plan internațional?

Eu zic că a evoluat foarte bine școala românească de medicină. Cel puțin în ultimii 10-20 de ani sunt progrese remarcabile. S-a modernizat. Cercetarea științifică a luat o mare amploare. Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” este pe un loc onorabil în topul internațional al universităților. A urcat foarte mult datorită tocmai promovării cercetării științifice și a vizibilității cercetărilor noastre prin diferite publicații, în articole, cărți, participări la evenimente internaționale cu vizibilitate foarte bună. Și aș zice că studenții sunt tot timpul provocați în sensul că sunt cooptați în astfel de acțiuni, inclusiv de cercetare.

În afară de medicină care sunt pasiunile Gildei Mologhianu?

Activitățile culturale sunt o prioritate pentru mine. Am întemeiat împreună cu fiica mea, care este și ea medic, și cu un tânăr pasionat de artă, Alexandru Petrovici o asociație culturală care poartă numele tatălui meu.

Care au fost cele mai importante proiecte ale Asociației „Ervant Nicogosian”?

Am organizat de-a lungul timpului câteva expoziții postume pentru tatăl meu dintre care cea mai importantă din țară a fost cea care a avut vernisajul în februarie 2022, la ARCUB, Hanul Gabroveni, intitulată „O viață în căutarea luminii, Ervant Nicogosian și prietenii”. A fost un real succes. În 2022 și 2023 am participat cu lucrări la evenimentele organizate la Palatele Brancovenești de la Mogoșoaia și la Salina Ocnele Mari –„Memorialul Vasile Militaru”. Totodată, asociația a organizat dezvelirea, în cadru festiv, a unei plăci comemorative Ervant Nicogosian, autorul mozaicului „Bătălia de la Posada”, de pe fațada Arhivelor Statului din Râmnicu Vâlcea. Am acordat și câteva premii unor artisti plastici tineri din țară și străinătate la concursurile de creație organizate de Asociatia Pro Valores. In toamna anului 2024, cu ajutorul Uniunii Armenilor din România, am reușit să organizăm o interesantă expoziție la Erevan, foarte bine primită de amatorii de artă din capitala armeană. De trei ani se lucrează, în colaborare cu Uniunea Armenilor din România, la un film documentar al cărui regizor este Armine Vosganian. Așteptăm apariția filmului la finalul acestui an. În urma cu 4 ani am creat site-ul www.nicogosian.art, care este accesat de numeroși iubitori de artă.

Ce alte proiecte culturale vă mai propuneți?

Ne propunem să participam în continuare la evenimente care să facă cunoscută creația tatălui meu, să organizăm și să participăm la concursuri de creație, să edităm un album care să includa reproduceri după lucrările tatălui meu, să organizam o expoziție de amploare, retrospectivă la un muzeu reprezentativ din București și să îl facem cunoscut și peste hotare. Dorim să organizăm și expoziții ale unor tineri artiști contemporani și eventual, cursuri de pictură pentru copii și persoane cu dizabilități, cunoscută fiind importanța terapiei prin arta.