Ernest Parka – excelența recuperărilor istorice

Arhitectul Ernest Pafka este implicat de peste 20 de ani în restaurarea construcțiilor emblematice ale municipiului Oradea, începând cu Cetatea Oradea și continuând cu unele dintre cele mai importante și representative palate și construcții în stil eclectic sau Secession, ce alcătuiesc patrimonial construit arhitectural al orașului. Contribuția sa a fost remarcată pentru documentarea minuțioasă și profundă, pentru seriozitatea și profesionalismul intervenției și prin grija pentru detalii și acuratețea execuției. Mai mult, arhitectul Pafka a colaborat cu administrația orașului pentru documentarea și fundamentarea unei strategii de recuperare a valorilor patrimoniale și revitalizarea centrului istoric Oradea, prin realizarea unui studiu al zonei și conturarea unui program strategic multianual în vederea accesării de fonduri europene pentru realizarea programului. Contribuția sa se remarcă prin profesionalism, exigență, excelență și este esențială și exemplară pentru punerea în valoare a patrimoniului architectural al municipiului Oradea. Dintre lucrările de restaurare realizate, în anul 2018, a fost finalizată restaurarea Palatelor Moskovits Miksa și Stern - unele dintre cele mai importante edificii Secession din Oradea. Datorită amplului proces de revitalizare a Centrului istoric Oradea, municipiul a fost inclus pe harta orașelor europene purtătoare de istorie și este unul dintre cele mai vizitate și animate din România.

Suntem la Oradea, unde ne întâlnim cu Ernest Pafka. Ce v-a determinat să mergeți pe calea arhitecturii?

În nicun caz banii, fiindcă habar n-aveam ce înseamnă arhitectura atunci. Eu sunt dintr-o localitate mai mică, Ineu, din județul Arad. Eram premiantul clasei, eram foarte bun la desen, la matematică, iar profesorul de desen mi-a spus că mai bine aș alege arhitectura. Pe atunci, la arhitectură se dădeau niște teste la admitere. Deci, dacă mergeam la admitere doar cu examenul de Bacalaureat și fără nicio pregătire, nu aveam nicio șansă. Așa că am făcut pregătire cu un arhitect din Arad. Mergeam în fiecare weekend cu trenul, 54 de kilometri, făceam două ore. Și așa am reușit să dau la arhitectură, care a rămas pasiunea mea.

Cât este artă, cât este știință în arhitectură?

Se spune că e și-și. Și eu zic că trebuie să fii foarte corect și foarte cinstit și atunci poți să faci o arhitectură de calitate. Dacă faci arhitectură industrială, nu mai este artă. Dacă faci arhitectură funcțională, cum era în timpul comunismului, nici asta nu este artă. Și, într-adevăr, dacă beneficiarul îți dă o libertate extraordinară de creație, atunci deja este artă.

Vă apropiați de artă pentru că v-ați ocupat în ultimii mulți ani de readucerea la lumină a centrului istoric al municipiului Oradea.

Practic, eu lucrez din 1976. Atunci am terminat Facultatea „Ion Mincu”. De 33 de ani lucrez ca firmă particulară. E adevărat că în timpul comunismului nu prea era artă, fiindcă noi făceam adaptări de proiecte tip. În primii vreo 15 ani, când încă nu erau lucrări de restaurare, ne ocupam de orice. O firmă particulară în provincie, nu poate să se specializeze în ceva. Și am avut lucrări diverse, începând de la locuințe unifamiliale, până la blocuri de locuințe, am cochetat, la un moment dat, și la niște blocuri ANL, diverse amenajări. Am prins o perioadă de biserici, fiindcă ultima mea lucrare la firma de stat a fost un concurs câștigat de noi, cu o biserică baptistă imensă în Oradea. Pe atunci se spunea că este cea mai mare din Europa, cu 3400 de locuri pe scaune. Apoi am primit comenzi pentru alte 3-4 biserici baptiste și fiind maghiar și catolic, Episcopia Romano-Catolică mi-a dat mai multe comenzi de biserici. Am vreo 15 biserici proiectate. Apoi, când a apărut legea că te poți specializa la Ministerul Culturii și să-ți obții un atestat de Ministerul Culturii pentru a putea lucra pe clădiri istorice, Oradea fiind un oraș plin de astfel de monumente, am zis că asta ar fi o posibilitate ca să mă specializez și n-o să am probleme de a căuta de lucru. Este și mult mai interesant, trebuie să cunoști foarte multe lucruri, în afară de principii de restaurare, trebuie să cunoști și materiale.

Care este atmosfera atelierului, al cabinetului de arhitectură a lui Ernest Pafka?

Eu lucrez chiar din facultate împreună cu soția. Ea este un arhitect care-i place foarte mult partea de peisagistică, natura și mediu. Are în manuscris o carte pentru arhitecți, în care dă niște informații extraordinar de importante, fiindcă descrie circa 800 de plante, de arbori, arbuști, pe niște criteria: unde trebuie puși, în ce condiții, ce fel de flore au, când înfloresc. De asemenea spune care sunt plantele deosebite care trebuiesc scoase în evidență, sau care pot să fie puse mai multe în același loc. Ea s-a specializat în așa ceva și a realizat vreo 5-6 parcuri. Unul dintre ele este parcul din șanțul Cetății, noi fiind firma care am reabilitat Cetatea Oradea pe două finanțări europene. Clădirea aparținea de primăria Oradea 40 de ani, era a statului român, deci a nimănui. Era într-o paragină. Revenind la parcuri, ea mai are câteva parcuri noi făcute și revenind la mine, într-adevăr avem foarte multe lucrări de restauare în ultimii 15 ani. Atmosfera atelierului este familiară, fiindcă noi n-am lucrat niciodată cu mai mult de încă 3 angajați, deci maximum 5 arhitecți eram. Practic lucram zi-lumină, inclusiv sâmbăta-duminica. Luam foarte multe lucrări, nu conta că lucrarea era mică, trebuia să o tratăm ca și o lucrare mare și bine plătită, chit că unele erau în pierdere, fiindcă așa poți învăța și așa poți să te faci cunoscut. Oradea, oraș cu 200 de mii de locuitori, foarte mult timp nu avea mai mult de 50 de arhitecți. Deci, în Oradea nu era o problemă să-ți găsești de lucru. De 20 de ani există o facultate de arhitectură în Oradea și foarte multe promoții au rămas în Oradea, iar acum suntem peste 400 de arhitecți. Pentru acești tineri, este mult mai greu de a-și găsi de lucru.

Care credeți că este principala calitatea unui arhitect?

Să fie serios, să-și respecte clienții. Dacă ești mercantil și dorești să faci doar lucrări care îți aduc profit și să câștigi mai mult decât valutistul sau un alt șmecher, nu vei avea succes. Contează seriozitatea cu care abordezi fiecare proiect.

Care sunt plusurile, care sunt minusurile arhitecturale în Oradea?

Oradea a început să fie cunoscută mai mult pentru zona centrală și restaurarea acesteia. În perioada comunistă am avut un noroc. La periferie existau niște grădini foarte mari bulgărești, de zarzavaturi. Acolo s-au făcut cartierele de locuit. Deci, fără demolări. Nu prea au fost intervenții în zona centrală. Zona centrală s-a păstrat destul de bine. Au dispărut toate construcțiile industriale. Și Oradea era renumită în industrie. Chiar în timpul Primului Război Mondial, Oradea avea o industrie extraordinar de mare și de bună. În Oradea, în perioada interbelică, erau circa 20-30 de mii de evrei, care erau comercianți. Erau foarte mulți angrosiști care aduceau de la mirodenii din Asia. Făceau un comerț foarte diversificat.

Cât de importantă este pentru Oradea, pentru dumneavoastră, pentru arhitectură multiculturalitatea?

Dacă vorbim de naționalități, nu de clădiri, ci de oameni, foarte puțină lume ar putea să spună că el aparține unei anumite nații. Noi suntem foarte amestecați. E un plus, mai ales dacă ești un intelectual și ai o activitate culturală și te-ai lăsat influențat de cultura fiecăruia. E un plus dacă știi mai multe limbi. Oradea, într-adevăr, este renumită pentru multiculturalism, multietnic și multireligios. În Oradea sunt patru episcopii. Există Episcopia romano-catolică, Episcopia ortodoxă, Episcopia reformată și mai există Episcopia greco-catorică. De asemenea, cultul baptist are foarte mulți adepți și sunt vreo opt biserici baptiste, mai sunt biserici penticostale și de alte rituri. Comunitatea evreiască era foarte numeroasă, dar după al Doilea Război Mondial au rămas sub o mie de persoane, dar au activități culturale. Au încheiat cu primăria niște contracte prin care s-au restaurat sinagogile lor și sunt folosite pentru activități culturale în beneficiul orașului.

Acest mixt uman s-a văzut și în mixul arhitectonic?

Oradea timp de 30 de ani a fost sub dominație otomană, care a distrus tot. Orașul a renăscut de atunci. Noi nu avem clădiri mai vechi decât cetatea, toate clădirile sunt după anul 1700. Practic a avut o perioadă barocă foarte dezvoltată și avem un complex baroc minunat și foarte valoros. Cred că este cel mai important complex baroc din țară, care se compune din Catedrala Romano-Catolică, Clădirea Episcopiei Romano-Catolice și Șirul Canonicilor, care este o clădire foarte frumoasă, alcătuită din 12 clădiri independente, dar care are unitate, are un gang pietonal sub ea. A mai fost o perioadă de maximă dezvoltare a orașului, perioada când s-a format Imperiul Austro-Ungar. În Oradea nu erau dezvoltate așa de mult clădirile publice și în această perioadă s-a construit practic orașul, din sec.XIX, care a ținut cam de pe la 1800, până la Primul Război Mondial. În primii 20 de ani din 1900, cam până la 1916, a înflorit stilul Art Nouveau, care de fapt se numește stil Secession. Oradea este singurul oraș din România care este membră în rețeaua Art Nouveau, care are sediul la Bruxelles.

Care este lucrarea dumneavoastră de arhitectură de care sunteți cel mai mândru?

De obicei eu spuneam că ultima, dar fiindcă au trecut câțiva ani de la ultima, acum aș putea să enumăr mai multe: Cetatea Oradea, am reabilitat clădirea primăriei, clădirea teatrului, care este foarte valoroasă. Este făcută de doi arhitecți vienezi, Fellner și Hellner, care au proiectat cam 40-45 de teatre în toată zona Europei Centrale, mai ales în Austro-Ungaria și Germania. În România există teatrele din Timișoara, Cluj, Iași și Oradea proiectate de ei. Teatrul era într-o stare destul de proastă. Am renovat, am restaurat și lucrez la acestă clădire pe vreo 10 proiecte, în decurs de 15 ani, ceea ce este uimitor dacă te gândești că acum 120 de an, în 16 luni s-a făcut de la zero până la prima reprezentare teatrală absolut totul. Acum noi ne chinuim în mare parte din motive de finanțare, dar nu numai. Și din motivul de lipsei de forță de muncă, fiindcă acolo sunt niște lucrări de artă care necesită o specializare. O clădire foarte importantă pentru mine este Casa Darvas-La Roche care a devenit Muzeul Secession. Tot printr-o finanțare europeană am reușit să o restaurăm și este foarte interesantă pentru că este singura clădire de locuit, deci cu funcțiunea de fostă locuință unifamiliară, pe care am putut, printr-o reconversie, să o transformăm într-un muzeu. A fost creată de doi arhitecți originali din Oradea, care au făcut carieră la Budapesta, unul din ei a plecat apoi în Italia și în Franța. Este vorba de frații Vago și un băiat al unuia dintre frați. Băiatul lui a devenit un arhitect francez renumit care a fost ani de zile președintele Uniunii Mondiale a Arhitecților Internaționali. El a creat Revista Arhitectura și până la moarte a fost redactorul șef al revistei.

Care este stilul arhitectonic pe care îl simțiți cel mai aproape de suflet și de ce?

Acum lucrând în restaurare ne-am cam lăsat de stiluri. În România, în timpul comunismului era stilul funcțional, adică funcțiunea conta mai mult decât partea estetică și noi am fost arhitecți funcționaliști, fiindcă locuința trebuia să funcționeze ca și o mașină. Acum…mașina, poate fi de la Mercedes până la Trabant. S-a trecut prin mai multe curente, dar la ora actuală eu consider că nu atât curentele contează, ci personalitățile. În ultimii 20 de ani, recunoști o clădire după autor și nu după încadrarea într-un anumit stil. Stilurile s-au dezvoltat foarte mult, apar și dispar repede și această apariție și dispariție este fix legată de ceea ce vă spuneam, de personalitatea autorului, a arhitectului.

Atunci, care este semnatura care vă impresionează cel mai mult din istoria arhitecturii?

E greu să vă spun. Am fost prima promoție de treptizare din învățământul de arhitectură. Adică în anul în care am intrat eu la facultate, în 1970, învățământul de arhitectură s-a reformat. S-a făcut de 3 plus 3 ani. Și s-au deschis 3 centre universitare noi în afară de „Ion Mincu” din București. Eu am făcut primii 3 ani la Timișoara și l-am avut profesor pe domnul arhitect Fachelmann, care era o mare personalitate. Din păcate a murit la jurul vârstei de 40 de ani, dar a creat niște clădiri extraordinare în această perioadă scurtă și a fost un profesor minunat. Apoi la București l-am avut profesor pe domnul Ioțu, care e dintr-o familie de arhitecți și care iarăși m-a inspirat și mi-a plăcut.

Ce vă place și ce nu vă place la peisajul arhitectural contemporan?

Îmi place foarte mult originalitatea și faptul că tehnologia la ora actuală permite orice. Deci dacă bugetul unei investiții nu este legat de un preț fix și arhitectul are libertatea să facă, nu chiar orice, dar să facă lucruri deosebite, atunci se poate face arhitectură de calitate. Eu am fost de patru ori în Singapore. Am ajuns acolo fiindcă fiul meu, care este arhitect urbanist și este lector la Universitatea din Melbourne, fiind australiar de 15 ani, ne vizităm aproape anual, până la COVID chiar anual. Și am vizitat orașul. În oraș există un mare centru de urbanism în care populația poate să vadă toate machetele, tot planul de dezvoltare a orașului, poți să interacționezi cu personalități de acolo. În regulamentul de urbanism al orașului, în care foarte multe investiții sunt de stat, este un criteriu ca o clădire publică trebuie neapărat să fie originală. Deci asta spune absolut tot, fiindcă nu mai poți să faci o clădire banală cum se face din Dubai, unde practic doar se copiază. Mă rog, le modifică, le fac mai mari, mai mici, mai curioase cumva, dar ideea de bază se vede că este preluată din altă parte.

Ce părere aveți despre mixurile arhitecturale? Există zone în spații istorice, în care apare câte o clădire super modernă. Preferați omogenizarea arhitecturală sau aceste accente contrapunctice?

Nu, nu doresc omogenizare. Eu, deși mă ocup de restaurări în ultimul timp, accept intervențiile moderne în oraș. Și în Oradea, de exemplu, în momentul când vine cineva cu o intervenție nouă, e clar că ar trebui să nu facă o pastişă sau să-l facă în stilul clădirilor alăturate, ci să facă ceva, o clădire în stilul contemporan, dar care trebuie să fie cel puțin de calitatea mediului în care este implantată această clădire. Faptul că societatea avansează și este nevoie de o densitate în zona centrală, trebuie construite niște clădiri care au complet alte programe decât aveau clădirile din jur, eu cred că aceste intervenții nu sunt nocive. Pot să fie nocive dacă realizarea este proastă. Apoi mai sunt totuși niște zone care, din punct de vedere istoric și arhitectural, sunt foarte valoroase. Acolo, într-adevăr, ar trebui protejate acele zone și să nu se facă astfel de intervenții. Cine a fost la Londra observă că pe lângă niște clădiri fantastic de valoroase s-au făcut niște zgârie nori, dar nu banali și care dau o formă extraordinară. În Oradea, noi suntem complet împotrivă de a se face niște intervenții modern, care să scoată din scară ambianța zonelor valoroase din oraș.

Ernest Pafka, ne place trecutul, ne place istoria. Care este viitorul arhitectural al municipiului Oradea?

Oradea s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 15 ani din cauza finanțărilor europene. Aceste finanțări europene pot fi făcute cu cap și pot să fie făcute și prostește, fiindcă mulți consideră că nu sunt banii noștri. În Oradea s-au făcut destul de logic toate aceste investiții și orașul s-a dezvoltat bine. În afară de asta, orașul s-a dezvoltat și la periferie, deci nu numai zona centrală. S-au făcut zone industriale. Primăria a reușit să facă o strategie ca să atragă investitori străini. Acești investitori străini, normal că vor dezvolta în continuare orașul și ceea ce iarăși este foarte important în oraș, partea de transporturi: s-a făcut o centură în jurul orașului, și se mai face încă o centură mai în exterior, pentru ca orașul să nu fie așa de aglomerat. Dacă nu s-ar fi făcut asta, cred că orașul era aproape de nelocuit din cauza circulației, fiindcă lumea este comodă, lumea umblă cu mașini, toată lumea vrea să parcheze fix unde merge, nu la 100 de metri într-o parcare. Deci Oradea, după mine, are o posibilitate de dezvoltare destul de bună în următorii ani.

Ce a însemnat Premiul Academiei pentru dumneavoastră?

În primul rând a fost o surpriză, fiindcă Premiul Academiei nu prea s-a dat pe partea de restaurare, iar eu am fost propus de către Uniunea Arhitecților pentru contribuția mea la reabilitarea zonei centrale a orașului. Zona centrală a orașului, într-adevăr, s-a schimbat fantastic de mult. Dacă cineva vine și vede nu știe cum a arătat. Dar în afară de acele investiții de care v-am spus, a fost și un program al primăriei care a ajutat foarte mult la treaba asta și mă refer la acea lege care permitea ca primăriile să investească în clădiri în care nu era proprietar și să reabiliteze fațadele. A început puțin mai timid. S-au făcut două, trei clădiri într-un an și, practic, reabilitarea acelei fațade a durat un an și ceva. Apoi s-a văzut că efectul e mult mai interesant dacă faci o stradă întreagă, grupat. Noi facem asta deja de peste 10 ani și la ora actuală sunt în jur de vreo 40, 50, 60 de clădiri care sunt reabilitate, plus că orașul a mai avenit cu o strategie în care pedepsește oamenii dacă nu își întrețin fațadele, clădirile. Partea nouă a acestei legi a fost că se supraimpozitează. Nu este o chestie frumoasă, dar altfel nu se putea. Consiliul local a hotărât o anumită sumă pe an. Se plătea partea de proiectare, se plătea dirigența de șantieri, nu plăteau taxa de ocupare a trotuarului și, practic proprietarii, coproprietarii primeau un fel de credit de la primărie. Nu îi costa nimic până se termina clădirea și primăria o recepționa, tocmai ca să poată recepționa o clădire bine făcută, nu o clădire care ar necesita reparații după câțiva ani. Și pentru că primăria nu era mulțumită de volumul de reabilitare a introdus această supraimpozitare. Înseamnă că o comisie hotăra care sunt clădirile neîntreținute în oraș. Și dacă în decurs de un an n-ai avut autorizație de construire la ea, atunci te supraimpozita, adică plăteai dublu impozitul. În următorul an se dubla a acest impozit deja dublat. Sunt clădiri care plătesc de 16 ori impozitul și normal că atunci oamenii se gândesc că până unde se ajunge și a început inițiativa particulară și finanțarea particulară a clădirilor. Și din cauza asta, clădirile din zona centrală au cel puțin fațadele restaurate.

Ce alte pasiuni are Ernest Pafka?

Călătoriile. Prima mea călătorie a fost în 1956, înainte de Revoluția Ungară. Aveam 5 ani și am fost dus în Ungaria. Îmi amintesc și acum Gădina Zoologică și Lacul Balaton. Voiajul de nuntă cu soția mea a fost o excursie de trei săptămâni în URSS, actualmente în patru state: Rusia, Azerbaijan, Uzbekistan și Armenia. După Revoluție, am început să vizităm una după alta țările din vest. Așa s-a hotărât fiul meu să dea și el la arhitectură. Când a văzut cum lucrăm noi zi-lumină și ce probleme avem cu beneficiarii, a zis că el nu dorește să fie arhitect. Dar când a văzut Parisul, atunci s-a hotărât și el că va deveni arhitect. Apoi fiul meu a făcut facultatea 6 ani la Timișoara și două semestre în Germania. A făcut un masterat la facultatea din Waimar, apoi s-a stabilit în Australia. În Australia am fost de patru ori, cu escală în Singapore, cum v-am spus. Am o pasiune pentru călătorii.