„Nopți magice” / „Notti magiche” - Un film de Paolo Virzì

Cu: Mauro Lamantia, Giovanni Toscano, Irene Vetere, Roberto
Herlitzka, Marina Rocco, Paolo Sassanelli, Annalisa Arena, Eugenio Marinelli,
Emanuele Salce, Andrea Roncato, Giulio Berruti, Ferruccio Soleri, Paolo
Bonacelli, Regina Orioli, Ludovica Modugno,

Giulio Scarpati, Simona Marchini, Tea
Falco, Ornella Muti, Jalil Lespert și Giancarlo Giannini

Scenariu:
Francesco Piccolo, Francesca Archibugi, Paolo Virzì

Director
de imagine: Vladan Radovic

Durata:
125’

Sinopsis

Italia
anilor ’90: în noaptea în care echipa națională a țării gazdă fost eliminată de
Argentina, un cunoscut producător de film a fost găsit mort în apele Tibrului.
Principalii suspecți ai crimei sunt trei tineri scenariști aspiranți, chemați
să-și depună mărturiile la Secția de Poliție. „Notti Magiche/Nopți magice” este
povestea aventurii lor emoționante prin splendoarea și mizeria ultimului sezon
glorios al cinematografiei italiene.

Note regizorale

„Ani
la rând am umplut agende cu notițe, amintiri, invenții, portrete, imaginând o
mulțime de personaje pentru un film ipotetic despre mitul cinematografului așa
cum am l-am trăit când am ajuns în Roma, în copilărie. Nu știam încă ce ar
putea deveni tot acest material strâns, dar, de la un punct încolo, mi s-a
părut firesc să-l construiesc prin ochii a trei scenariști aspiranți, finaliști
ai unui premiu, diferiți unul de celălalt și provenind din lumi fără nicio
legătură una cu alta, dar frați și rivali în numele pasiunii comune pentru
cinematografie, văzută de fiecare în felul său. Iată-i, așadar, pe Antonino, un
personaj plin de emfază din Messina, făcând uz de o teribilă rigoare academică,
dar dispus să se lase vrăjit până la punctul de a fi înșelat; pe Luciano, care
vine din cartierele clasei muncitoare din orășelul Piombino, un orfan vivace,
famelic si obraznic; Eugenia, din Roma, o singuratică neglijată de familia ei
burgheză și severă, care-i găzduiește pe ceilalți doi în mansarda sa. Esența
filmului constă în fervoarea incredibilă a acestor trei personaje, pe care le
vom însoți în călătoria lor prin caruselul plin de laude exagerate și capcane,
promisiuni înșelătoare și decepții, pentru a descoperi acea lume glorioasă și
deplorabilă, sublimă și trivială, pe măsură ce devoțiunea se transformă,
treptat, în consternare, într-o farsă
lipsită de orice formă de respect, într-o dezamăgire imensă. Totul, într-un scenariu complicat, ca o
povestire balzaciană, ca într-o comedie italiană, ca într-un album de viniete
colorate, concepute de Scola, de Scarpelli, de Fellini, de Zavattini.

Acest
film este, prin urmare, un act de dragoste și, poate, de recunoștință față de
ceea ce a fost, probabil, cel mai important fenomen cultural internațional al
Italiei contemporane sau, cel puțin, al cinematografiei noastre, ai cărei
protagoniști erau încă, în mare măsură, activi și în putere în perioada mea de
formare, dar și în timpul verii narate în film. Uitându-mă la înapoi, la
fenomen, acum, că s-a terminat, îmi dau seama cât de eliberatoare a fost
repunerea în scenă, chiar și în acest mod umoristic, sarcastic. Ca și cum ar fi
fost un ultim rămas-bun, ca și cum aș fi plătit pentru totdeauna o datorie
prețioasă, dar și greoaie.

Și,
în fine, a fost o oportunitate de a mă juca cu însăși esența actului de a
povesti, de a scrie și de a face filme: aceea de a amesteca adevărul cu
invenția, realul cu amintirile fictive, încadrând totul într-un scenariu – o
noapte lungă la Poliție, misterul din jurul cadavrului, investigația. Bucuria
de a parcurge împreună acest drum, alături de cei trei scenariști aspiranți
fictivi, amintirile adevărate împletite cu minciunile zilelor și nopților
efervescente, comice, amenințătoare, care continuă să-mi apară în vise.” Paolo
Virzì

Interviu cu Francesca Archibugi –
scenaristă

Cât
de aproape v-ați simțit de subiectul filmului și ce ați ținut neapărat să
puneți în scenă?

Foarte
aproape. Când Paolo Virzì mi-a spus că ar dori să scrie un astfel de film, am
sărit în sus de bucurie. Dar nu pentru noi, ci pentru că aveam ocazia să spunem
și altora povestea acelei bucăți de lume care părea absurdă, comică, tragică.

Cum
ați lucrat în timpul scenariului și cât de mult a contat fondul și evoluția
comune, contactul cu marii regizori și scenariști ai vremii, pe care le
împărtășați cu Virzì?

Am
lucrat ca de obicei, întâlnindu-ne în biroul companiei de producție a lui
Paolo, Motor Amaranto, inventând, râzând, chiar emoționându-ne. Toată lumea a
scos la suprafață propriul sac cu amintiri. Dar amintirile anilor formidabili
ai uceniciei au fost doar materialul, țesătura cu care am învelit filmul.
Tăierea și coaserea sunt lucruri pentru care ai nevoie, fără doar și poate, de
experiență tehnică, la care adaugi toată inspirația și curajul de care dispui.
Asta am învățat, asta încercăm să punem în practică. Tehnică, inspirație și
curaj.

Cele
trei personaje principale se confruntă cu un fel de călătorie ințiatică în
cinematografia italiană a anilor 1990, care îi va duce departe de Roma și de
acel context: soluția narativă pentru a-i determina să crească, să se
maturizeze și să înfrunte tragediile vieții presupune și dezamăgirea publicului
cu privire la o epocă și o lume pierdute, în ciuda unei călătorii profesionale
fericite întreprinse, apoi, de cei trei autori ai voștri?

Nu,
nu, niciun fel de deziluzie. Iubesc cinemaul, mi-a oferit atât de multe, m-a
ajutat să cunosc oameni minunați. Când inventezi, nu se întâmplă întotdeauna
să-ți fie totul clar înainte de final. Nu scrii ceva prestabilit. Un film nu
este un articol, nu are o ipoteză, îți inspectezi personajele, încerci să le
înțelegi și trăiești o bucată de viață imaginară, chiar dacă, din când în când,
le inoculezi lucruri despre tine însuți. La final, e vorba de soarta acelor
personaje, nu de a noastră.

Cât
de diferită este cinematografia italiană din acea vreme, în comprație cu cea de
astăzi și cât de mult a contat formarea de atunci, interesele și modul de a
scrie și regiza filme?

Cinematografia
s-a schimbat atât de mult, chiar dacă noi am început meseria asta când ea era
deja „în criză”. Am cunoscut cinematografia doar în criză. Mă gândesc cu
nostalgie la tinerețe, poate pentru că eram atât de necopți când am început, în
urmă cu 30 de ani. Dar nu cred că mediul antropologic în care lucrezi este
decisiv pentru alegerile tale. Nu trebuie să uităm că fiecare creator are o
fiară înăuntru, încăpățânată și puternică, mereu gata de bătaie. Pentru a
supraviețui oricărei crize.

Care
a fost contribuția ta la crearea celor trei personaje principale, mai ales a
celui feminin, atât de impulsiv și de ezitant, în același timp, plin de energie
creativă și, totuși, atât de discret?

Atunci
când lucrăm, așa cum spune toată lumea, se creează un fel de osmoză între
amintirile tale și ale celuilalt. Până la urmă, să inventezi asta înseamnă: să
rescrii viața altcuiva. Ne rescriem unul altuia amintirile. Nu știu, nu-mi
amintesc, nu înțeleg, nu pot distinge contribuția specifică a fiecăruia. Suntem
ca legumele dintr-o supă, fierbem împreună. Dar trebuie să ne amintim
întotdeauna că focul, soba, este regizorul, autorul filmului care se va
produce.

Interviu cu Francesco Piccolo –
scenarist

Ca
scenarist, ce abordare ați avut față de acest proiect?

Paolo
Virzì își dorea de mult timp să povestească despre impactul pe care l-a avut
Roma și lumea cinematografică față de el, dar momentul decisiv care l-a determinat
să aprofundeze subiectul a fost, probabil, textul pe care l-a scris pentru a-l
comemora pe regizorul Ettore Scola, în ziua funerariilor sale, în care și-a
amintit de prima sa experiență ca student, apoi ca scenarist pentru maeștri ca
însuși Scola și Furio Scarpelli. Când am început să scriem scenariul la „Notti
Magiche” împreună cu Paolo și Francesca, amintirile lor erau foarte vii,
impregnate de acea perioadă cu adevărat magică și irepetabilă, cu care au luat
contact încă de foarte tineri – și pe care o vedeau cu ochii fermecați ai celor
care, mai apoi, au devenit protagoniști ai filmului – și în care și-au făcut
ucenicia și s-au dezvoltat din punct de vedere personal. A fost distractiv să
reconstituim atât de multe povești adevărate și să fim tot mai aproape de un
film care a încercat să le adapteze într-o poveste reinventată de noi.

Cum
v-ați împărțit scenariul?

Este
al cincilea film pe care îl scriu cu Virzì, cu el nu poți să vii cu temele
făcute de-acasă, ci să lucrezi întotdeauna împreună. Este o abordare plină de
viață care, în acest caz, e și mult mai utilă: au existat povești reale și
povești ce urmau a fi inventate, diminețile întregi petrecute împreună
povestind, distrându-ne, vorbind despre una, despre alta, mâncând, bând și
luând-o de la capăt, în încercarea de a crea argumentele corecte, plecând de la
multe povești epice ale unei perioade din cinematografia italiană. În timpul
procesului de scriere am fost încântați să-i urmărim cei trei protagoniști și
intrarea lor într-o lume la care au visat de mult.

Ce
ți-ai dorit neapărat să povestești?

Ne-am
dorit să reamintim de o epocă de aur, puternică, dar nu am fost într-atât
interesați să povestim despre deziluzii, cât despre speranțele celor trei
protagoniști. E ca la show-urile TV: te emoționează și oamenii care au talent,
și cei care n-au. Speranța te emoționează. Am vrut să subliniem faptul că
fiecare dintre noi simte, la un moment dat,
nevoia generică și inalienabilă de a se exprima într-un fel sau altul.
Cu toții avem visuri și aspirații pe care ni le cultivăm. În povestea noastră,
visul este cinematograful: ne-am bucurat să pătrundem într-o lume care, cu
treizeci de ani înainte, era veselă și ironică, dar, în aceeași măsură, cinică
și sexistă și, uneori, violentă. Referințele la regizori, scenariști sau actori
și alte personaje reale, unele recognoscibile, altele, mai puțin, au
reprezentat, pentru noi, un joc distractiv, dar, dincolo de toate acestea, cel
mai mult au contat cei trei tineri. Ne-au pasionat și ne-am identificat cu privirea
lor ingenuă, cu vitalitatea lor. Este un moment în care se formează
personalitatea, în care cei trei par pe punctul de a „înflori”, indiferent dacă
vor alege ca în viață să facă cinema sau altceva. Pentru că orice va rămâne din
acest vis, va fi folositor; pare să fie cea mai emoționantă informație din
film: să observi speranțele naive, în antiteză cu conștiența plictisită a lumii
în care ești pe cale de a intra.

Care
dintre personaje îți place cel mai mult și care e scena ta preferată din film?

Îmi
plac toți: fanfaronul, intelectualul frustrat și, de asemenea, burghezul bogat,
deprimat și complex. Îmi plac toți pentru că, până la urmă, fiecare poartă cu
el forme de vitalitate și fragilitate care sunt atractive pentru cei care vor
să povestească.

Dincolo
de portretizarea unei anumite perioade istorice, a fost important pentru voi să
subliniați similitudinile și diferențele dintre trecut și prezent?

Spectatorii
vor trage singuri concluziile, niciodată nu trebuie să scrii o poveste și să
oferi și coordonatele. Dar cred că în acea lume fascinantă și, în același timp,
îngrozitoare, a existat vitalitate, dorința de a construi, care, dacă ne dorim
să continuăm să imaginăm povești pentru cinema, va trebui păstrată cumva,
conservată. Și dacă simțim că fuge, trebuie capturată din nou.

Interviu cu Mauro Lamantia –
Antonino

Care
a fost experiența ta profesională înainte de „Notti Magiche”?

Am
urmat cursurile Școlii Piccolo Teatro din Milano, între 2008-2011, apoi am
fondat propria companie numită „Idiot Savant”, împreună cu alți colegi care
continuă să reprezinte pentru mine un fel de familie. La sfârșitul anului 2016,
am ajuns la Roma și, după câteva luni, am susținut audiția norocoasă pentru
castingul Bettei Boni (n. red.: directorul de casting al filmului). Mai târziu,
a avut loc o întâlnire cu Paolo Virzì, în care eu și ceilalți candidați,
inclusiv prietenii mei de călătorie, Irene Vetere și Giovanni Toscano, am făcut
o muncă susținută, dar frumoasă, lucrând la foc continuu ore întregi pentru
unele scene. Îmi amintesc că am făcut totul exact așa cum trebuie.

Povestește-ne
despre Antonino, personajul jucat de tine în film.

Antonino
Scordia este un tânăr scenarist aspirant din Sicilia. Este erudit, cu un
discurs prețios, care îl face un pic ridicol, cu o obsesie uriașă pentru
cinematografie. Când îi întâlnește pe ceilalți doi tineri finaliști, Luciano și
Eugenia, în cadrul competiției Premio Solinas, împărtășește cu ei umirea în
fața acestei lumi care se va dovedi a fi, totodată, foarte diferită de ceea ce
și-am imaginat dintotdeauna, și la care momentan privește îndeaproape cu un
amestec de mirare și venerație.

Putem
spune că Antonino îți seamănă?

Puțin,
poate, da. Pentru mine, a fost cu-adevărat distractiv să înțeleg cum mă simt eu
odată ce am pătruns în această lume și care îmi imaginez că ar putea fi starea
lui Antonino încercând să facă față marilor maeștri, într-un mod disperat și
elevat, în același timp.

Ce
relație ai creat, în timp, cu Paolo Virzì?

Îi
cunoșteam bine toate filmele, am o reală pasiune pentru creațiile sale, pe care
le consider printre cele mai distractive, inteligente și importante din Italia.
A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un titan care m-a strivit sub greutatea
lui, dar care, imediat după, m-a și emoționat prin franchețe și omenie. Faptul
că este și scenarist înseamnă că e foarte atent cu felul în care zugrăvește
viața prin cuvintele pe care le scrie, iar la actori caută urme ale pasiunii și
energiei pe care le transmite el însuși. Pentru noi, a fost antrenorul care
știe foarte bine ce-și dorește de la fiecare atlet de pe teren. A reușit să ne
motiveze total, oferindu-ne mici instrumente sau secrete folositoare menținerii
unui anumit ritm, a trăirilor interioare, și pentru a adăuga câteva nuanțe în
plus personajului.

Ce
fel de relații s-au creat între tine și ceilalți doi coprotagoniști?

Eu,
Irene Vetere și Giovanni Toscano am trecut prin această experiență într-un moment neobișnuit și de palpitant din
viețile și carierele noastre, dar am construit și o relație paralelă față de
cea văzută în film. Am devenit prieteni foarte apropiați, în ciuda diferențelor
pregnante dintre noi. Și a fost interesant să cultivăm complicitatea care
devenea tot mai puternică pe zi ce trecea și pe care o transpuneam în fața
camerelor, lucru care ne-a ajutat mult. Am făcut o muncă de echipă excelentă,
desigur, cu ajutorul lui Paolo, care ne-a privit întotdeauna cu un zâmbet și o
lumină speciale, în ciuda tensiunii emoționale generate de subiect.

Interviu cu Giovanni Toscano –
Luciano

Cum
ai ajuns să mergi la castingul pentru acest film?

Logodnica
mea a citit un anunț pe internet, unde se căuta un actor din Toscana între
20-25 ani, pentru noul film al lui Paolo Virzì. Am trimis un email cu câteva
poze de-ale mele, mai mult ca să mă distrez. Betta Boni, directorul de casting,
m-a chemat la o întâlnire, dar eram ocupat cu lecțiile pentru academia pe care
o frecventam, Oltrarno-Teatro din Toscana, fondată de Pierfrancesco Favino, așa
că am trimis o înregistrare oribilă. După câteva luni, Betta m-a chemat din nou
și m-am întâlnit cu Virzì la Roma.

Cine
e Luciano, personajul pe care îl interpretezi?

E
un băiat din Piombino, dintr-o familie care aparține clasei muncitoare, care
s-a hotărât să-și urmeze pasiunea, cinematografia, încercând să fie scenarist
și, în același timp, să scape de realitatea înconjurătoare. Este entuziast,
întreprinzător, exuberant, impertinent, agresiv și face uz cu tupeu de toate
aceste însușiri. Pe parcursul acțiunii, vom descoperi că sub această mască
nerușinată se acunde o experiență dureroasă.

Alături
de ceilalți doi finaliști, sicilianul Mauro și Eugenia, din Roma, care face
parte din clasa mijlocie superioară, se îmbarcă într-o călătorie în lumea
cinematografiei romane a acelei perioade, în timp ce se întâlnesc cu
producători renumiți, regizori idealiști și, întrucâtva, neconvingători și cu o
umanitate foarte diversă.

Îți
seamănă Luciano?

Puțin,
da. Și eu, la fel ca personajul meu, m-am trezit catapultat în lumea
cinematografului roman, provenind dintr-o mică bucată de realitate din
provincia toscană, trecând prin mari emoții, de la bucuria extremă, până la
tristețea încheierii unei perioade magice și irepetabile. Și, ca Luciano, am
simțit că fac parte din ceva foarte mare și am reușit să trăiesc o satisfacție
și o bucurie intense în timpul celor două luni de filmare captivante.

Cum
a fost să lucrezi cu Paolo Virzì? Ce indicații ți-a oferit pentru a contextualiza
cât mai bine vara lui 1990?

Ne-am
documentat mult timp, am văzut mai multe filme și filmări din epocă, apoi am
ascultat cu atenție remarcile sale. Pentru mine, a fost prima experiență pe un
platou de filmare și a fost foarte frumos. Paolo muncește și te face și pe tine
să muncești din greu, dar reușește să pună totul în scenă cu ironie, dezvăluind
o mare umanitate. M-a învățat atât de multe, ce să fac și ce să nu fac, dar și
importanța cuvintelor: un actor nu trebuie să se gândească prea mult la emoții,
ci la substanța a ceea ce spune și, apoi, emoția va veni de la sine. Mulțumită
lui, mi-am dat seama că trebuie să fii curajos și capabil să te dăruiești cu
totul, și mereu gata să-ți însușești oportunitățile care îți apar în cale pe
neașteptate.

Cum
te-ai înțeles cu Irene Vetere și Mauro Lamantia – ceilalți doi protagoniști?

Irene
avea deja ceva experiență și a fost mai pe fază, în timp ce eu și Mauro am
simțit, uneori, că nu ne găseam locul, dar acest sentiment ne-a permis să ne
apropiem. La început, ne-am recunoscut reciproc prin ochii și caracteristicile
personajelor noastre, apoi am înlocuit această imagine cu cea „reală”, fără a
ne lăsa pradă dezamăgirii. Și suntem în continuare foarte apropiați.

Interviu cu Irene Vetere – Eugenia

În
ce context a avut loc prima întâlnire cu „Notti Magiche” și cu regizorul Paolo
Virzì?

Am
avut un prim interviu cu directorul de casting Betta Boni, lângă care m-am
simțit imediat în elementul meu. Apoi, l-am cunoscut pe Paolo Virzì, care a
vrut să-i vadă pe toți cei trei candidați împreună, pentru fiecare dintre cele
trei roluri. Cu această ocazie, i-am întâlnit pentru prima oară pe Giovanni
Toscano și Mauro Lamantia. Așadar, am trecut prin faza așteptării și
anxietății, până când, într-o seară, a sunat telefonul și mi s-a comunicat că
am fost aleasă pentru rolul Eugeniei Malaspina, după care am izbucnit într-un
râs eliberator.

Vorbește-ne
despre atmosfera de pe set, despre lucrul alături de Virzì.

Am
petrecut momente incredibile, ne-am împrietenit cu toții foarte repede, dar mai
ales cu Mauro Lamantia și Giovanni Toscano, interpreții celor doi tineri
scenariști, care vor deveni repede complicii Eugeniei. S-a format între noi o
empatie puternică, umană, care ne-a ajutat mult la filmări. La început, nu a
fost atât de evidentă, dar Paolo a observat imediat că între noi s-a format o
chimie în modul cel mai natural. A făcut mereu tot posibilul pentru ca fiecare
dintre noi să ne simțim în largul nostru, are această abilitate incredibilă
de-a avea grijă de fiecare detaliu, de-a le pune cap la cap, pentru a crea un
mecanism care, aproape ca prin magie, să funcționeze perfect.

Care
sunt momentele din timpul filmărilor pe care le ții cel mai bine minte?

Una
dintre scenele de care îmi amintesc cel mai bine este cea a unei dispute între
cele trei personaje principale de pe străzile din centrul istoric al Romei,
destul de dificilă, deoarece Paolo a vrut să filmeze cu un plan de secvențe
lung și complex. Au fost momente emoționante și grele, pe care le-am dus la bun
sfârșit cu îndârjire. O altă amintire specială este cea în care am intrat prima
oară în apartamentul din ghetou și care, mai târziu, a devenit casa Eugeniei:
acea imagine spectaculoasă a Romei, pe care urma s-o văd câteva zile la rând,
m-a emoționat teribil. Nu cred că există un alt oraș capabil să ofere o
asemenea senzație de frumusețe fără limite.

Roma
este foarte prezentă în filmul vostru.

Aș
spune că da. Este orașul în care m-am născut și am crescut și pe care-l iubesc
enorm. Am fost încântată să observ atenția și iubirea pe care i-a oferit-o
Paolo, făcând-o un element principal al filmului.

Cine
este Eugenia?

Provine
dintr-o familie romană din clasa superioară, ne imaginăm că tatăl ei este o
personalitate influentă a puterii politice a timpului. Este fragilă, nesigură,
plină de fobii, se înspăimântă ușor și îi lipsește curajul, dependentă de
pastile care o fac euforică, pe scurt, se pare că este un caz fără speranță,
dar speră să fi găsit în Luciano și Antonino acele persoane care, în sfârșit, o
vor înțelege, o vor accepta, speră să împărtășească alături de ei entuziasmul
și fraternitatea, care, în cele din urmă, se vor fi dovedit iluzorii.