Mesaj de Ziua Mondială a Teatrului 2019 - Carlos CELDRÁN, Cuba
25 Martie 2019, 15:21
Înainte de trezirea mea întru teatru, maeştrii mei erau
deja acolo. Îşi construiseră lăcaşurile şi poetica pe vestigiile propriilor
vieţi. Mulţi dintre ei rămân necunoscuţi sau ne vizitează rareori amintirile: au
lucrat în taină, în liniştea smerită a sălilor de repetiţie şi-n sălile de
spectacole umplute până la refuz de spectatori. Pentru ca, pe nesimţite, la
capătul multor ani de muncă presăraţi cu realizări extraordinare, să se facă
nevăzuţi şi să dispară. Când am înţeles că profesia mea, că destinul meu
personal este acela de a le călca pe urme, am înţeles totodată că am moştenit
de la ei tradiţia aceasta sfâşietoare şi unică de a trăi prezentul fără nicio
altă speranţă decât atingerea transparenţei unui moment irepetabil. Momentul în
care te întâlneşti cu celălalt în întunericul sălii de teatru, protejaţi doar
de adevărul unui gest, al unui cuvânt revelator.
Patria mea teatrală este definită prin astfel de momente
de întâlnire cu spectatorii care vin în sălile noastre seară de seară, din
colţurile cele mai diverse ale oraşului meu, pentru a ne însoţi şi a împărţi cu
noi câteva ore, câteva minute. Din momentele acestea unice îmi clădesc eu
viaţa, când încetez să mai fiu eu, să mai sufăr pentru mine însumi şi când renasc
şi înţeleg rostul autentic al meseriei de a face teatru: să trăieşti clipe
efemere de adevăr pur, când ştii că tot ceea ce spui şi faci sub lumina
proiectoarelor este adevărat şi reflectă eul tău cel mai profund şi mai
personal. Patria mea teatrală, a mea şi a actorilor mei, se ţese din toate
aceste momente în care lăsăm deoparte măştile, retorica, teama de a fi cei ce
suntem, şi ne dăm mâinile în întuneric.
Tradiţia în teatru este una orizontală. Nimeni nu poate
afirma că în teatru există un centru al lumii, care ar fi un oraş sau un
edificiu privilegiat. Teatrul, aşa cum mi-a fost dat mie să-l percep, se
propagă urmând o geografie invizibilă ce amestecă vieţile celor care fac teatru
cu arta teatrală, într-un gest unificator. Toţi maeştrii teatrului mor cu
momentele lor irepetabile de luciditate şi de frumuseţe, toţi se duc în acelaşi
fel, fără ca nicio altă transcendenţă care să-i apere şi să-i facă iluştri.
Maeştrii teatrului ştiu asta, nicio recunoaştere nu este mai preţioasă decât
certitudinea ce stă la rădăcina muncii noastre: să creezi momente de adevăr, de
ambiguitate, de forţă, de libertate în mijlocul celei mai mari precarităţi. Nimic
nu le va supravieţui dincolo de însemnările despre munca lor şi de
înregistrările video sau foto care vor reda doar o palidă idee a ceea ce au
făcut. Dar ceea ce va lipsi mereu din aceste înregistrări este răspunsul
silenţios al publicului, care înţelege într-o clipă că ceea ce se petrece nu
poate fi nici tradus, nici regăsit în afară, că adevărul împărtăşit aici este o
experienţă de viaţă, preţ de câteva secunde mai diafană decât viaţa însăşi.
Când am înţeles că teatrul este o patrie în sine, un imens
teritoriu ce cuprinde lumea toată, a luat naştere înlăuntrul meu o hotărâre, care
era totodată o eliberare: nu trebuie să te depărtezi, nici să te mişti din
locul unde te afli, nu trebuie să fugi şi nici să te deplasezi. Publicul este
acolo unde exişti tu. Acolo îţi sunt alături colegii de care ai nevoie. Acolo,
în afara căminului tău, se găseşte toată realitatea ta zilnică, opacă şi
impenetrabilă. Şi-atunci lucrezi din aparenta imobilitate în care te afli,
pentru a construi una dintre cele mai măreţe călătorii, ca să refaci Odiseea, legendara
călătorie a argonauţilor: eşti un călător imobil care nu încetează să
accelereze densitatea şi rigiditatea lumii tale reale. Călătoria ta este către
clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ţie.
Călătoria ta este către ei, către inima lor, către subiectivitatea lor.
Călătoreşti prin ei, prin emoţiile lor, prin amintirile lor pe care tu le
trezeşti şi le pui în mişcare. Călătoria ta e vertiginoasă, nimeni n-o poate măsura
sau reduce la tăcere. La fel cum nimeni nu o va recunoaşte la justa valoare. E o
călătorie prin imaginarul poporului tău, o sămânţă plantată în pământul cel mai
îndepărtat: conştiinţa civică, etică şi umană a spectatorilor tăi. De aceea eu
sunt statornic, veşnic legat de propriul cămin, printre cei apropiaţi mie,
într-o aparentă nemişcare, muncind zi şi noapte, pentru că eu posed secretul
vitezei.
Traducere din spaniolă de Ligia Soare