Gaudeamus - Cum îmbătrînesc sau nu cărțile

„Un veac de singurătate” a împlinit o jumătate de secol! Cel ce a aniversat la noi romanul lui Márquez a fost Costi Rogozanu care și-a invitat insistent telespectatorii să citească această capodoperă a romancierului columbian. De obicei, Costi Rogozanu semnalează noi apariții în mica sa rubrică t.v. Întoarcerea lui la Márquez, dar și la romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut”, mi se pare o idee excelentă. Iar cele două alegeri ale sale mi-ar plăcea să facă parte dintr-un proiect de durată, în care comentatorul să revină periodic la cărțile de răscruce ale literaturii universale. Cărțile care au schimbat fața literaturii și care au avut sau continuă să aibă o mare influență asupra scriitorilor lumii.

Aproape că nu-mi vine să cred că au trecut cincizeci de ani de la apariția „Veacului de singurătate”. Am redeschis romanul, pentru a nu mai știu cîta oară; firește că n-am mai avut surpriza copleșitoare de la prima lectură, dar ceva din emoția inițială m-a încercat și de această dată, ca și cum columbianul ar fi descoperit rețeta suspendării timpului. Cînd știi poveștile din carte, stărui asupra amănuntelor, într-o lectură lentă, de platou.

Mai sînt apoi poveștile pe care le știi despre carte, încît te mai oprești din citit și intri într-un dialog imaginar cu autorul. Despre nemulțumirile, adevărate sau jucate, pe care i le-a stîrnit romanul, despre care Márquez spunea că s-a mulțumit să-l povestească așa cum i-a venit, fără să-și bată capul cu chestiuni de tehnică, așa cum avea să facă în „Toamna patriarhului”. Despre mătușile lui din Aracataca, cele care nu pricepeau de ce se entuziasmează lumea față de o carte în care nepotul lor istorisea întîmplări din micul lor oraș. Dar și despre faptul că pentru a scrie „Un veac de singurătate” s-a întors din drumul către o destinație de vacanță.

 N-aș zice că multele premii literare și distincții de tot felul pe care le-a primit Márquez mi-au schimbat percepția asupra acestui roman. Lumea din Macondo nu mi se mai respectabilă din această cauză. Dar nici mai puțin acătării din pricina amiciției sale nedezmințite pentru Fidel Castro, dictatorul cubanez. Despre cărțile pe care le citim se spune că îmbătrînesc împreună cu noi. Cele mai multe, da, altele, puține, cum e „Un veac de singurătate”, își păstrează miraculos tinerețea, ba chiar îți dau iluzia, cînd le recitești, că te-ai întors în timp, fără să faci vreun pact cu diavolul pentru asta.

Cristian Teodorescu