O „greșeală de tinerețe” a lui Carl Sagan (1934-1996)

Comunicator de vârf al establishmentului științific, Carl Sagan a deținut - nici nu era posibil altfel - respectabile credite în domenii conexe: astronomie, astrofizică, biologie. Prezent, de-a lungul carierei, la universități americane prestigioase, publicist prolific, de succes, Sagan a abordat marile teme ale vieții și umanității moderne: originea acestora, a Sistemului Solar, a vecinătății noastre cosmice și a Universului, posibilitatea existenței altor civilizații și a ipoteticului „contact”.

Contemporan cu debutul și consolidarea tehnică a ieșirilor în spațiu și cu explozia observațiilor OZN din statele Unite (declanșată prin anii 1950), Carl Sagan a devenit, treptat, o importantă verigă a comunicării între mediul științific mainstream american și publicul avid să afle comentariile unor personalități avizate, de preferință independente.

În mod poate paradoxal, situarea lui Carl Sagan față de marile teme a fost dezavuată atât de unii oameni de știință „ultraortodoxi” precum un grup de la Harvard (care nu admiteau speculațiile științifice), cât și de componenta publicului care considera că autoritățile ascund împrejurări de profil, pe care nu le pot stăpâni sau dezvălui.

Dar, celebritatea mediatică și publicistică a depășit amintitele contestări, impunându-l pe Sagan ca formator de opinie în problematici cum ar fi - în linia acestui articol - viața în Univers.

Este de remarcat că puțini oameni de știință se aventurează să emită sau să susțină, cel puțin public, ipoteze privind subiectele „fierbinți”, situate la limita cunoașterii și dincolo de posibilitatea confirmării experimentale. Motivul este simplu - astfel de idei pot fi (și chiar sunt) contestate drept pseudoștiință, ceea ce lovește la temelia reputației personale, cu toate consecințele asupra carierei.

Altfel stau lucrurile când o persoană cu notorietate se exprimă atipic – dar chiar și atunci există limite, dincolo de care se declanșează corul contestatar.

Sagan a reușit să îmbine meritele în plan academic cu talentele de popularizator al științei „deschise” și promotor de proiecte. Astfel, narativele lui erau în cheile: există viață în Univers (formula lui Drake, paradoxul lui Fermi)... dar nu am întâlnit-o încă; să înființăm proiectul SETI („ascultarea” spațiului în speranța detectării unor comunicări ale altora); călătoria interstelară (chiar la viteze luminice) ar fi posibilă, conform cunoștințelor științifice teoretice actuale... dacă tehnologia ar permite-o, fie și la nivel micro-experimental; existența OZN-urilor este nesusținută de dovezi incontestabile științific; condiția umanității permite proiecții îndrăznețe asupra cuceririi Spațiului.

Establishmentul are nevoie de astfel de promotori competenți și talentați, care să susțină tezele „binecuvântate”. Altfel, în absența showmanilor de mare calibru, teme precum (ne)realismul călătoriilor interplanetare (pentru a nu mai vorbi de cele intergalactice), colonizarea spațiului, fenomenul OZN, etc. ar fi acaparate de formatorii de opinii eretice, deja activi, organizați și convingători.

Deci, aproape firesc în aceste condiții, Sagan s-a poziționat ca susținător al scepticismului științific, împotriva „pseudoștiinței”.

Curentul sceptic în accepțiune uzuală, nefilozofică, se referă la rezerva, îndoiala, neîncrederea și criticismul față de un anumit subiect, bineînțeles, controversat și având o anumită miză. Scepticii doresc dovezi indiscutabile, acolo unde știința poate oferi cel mult indicii sau ipoteze. Parapsihologia, contactele cu alte civilizații, antievoluționismul ș.a. sunt exemple de domenii combătute de sceptici, dar luate în considerare de un public relativ numeros.

Poziționat ca sceptic, Sagan a discutat abordarea controverselor și în cartea The Demon-Haunted World: Science as a Candle in the Dark (Lumea bântuită de demon: știința ca o lumânare în întuneric) unde combate curente de cercetare și idei pe care le consideră pseudoștiințifice, aflate în acensiune în lumea occidentală. Ca parte a fenomenului - a existat fascinația Vestului pentru cultura și practicile antice orientale, cu aplicații „eretice” în medicină, psihologie, educație și performanță fizică. Același Vest înalt tehnologizat are loc și pentru fenomenul OZN (inclusiv răpiri), fantome și spiritism, credințe religioase puternice. Cartea lui Sagan este un manual al scepticului bazat pe știință, întru formarea judecăților critice față de ipotezele fals iluminatoare.

Un episod viitor va fi dedicat disputelor asociate așa-numitelor - generic - „pseudoștiințe”. Termenul însuși este contestat ca peiorativ, tendențios și există argumente interesante aduse atât de susținători, cât și de oponenți.

Revenind la titlul articolului - în ce a constat „eroarea de tinerețe” a lui Carl Sagan, conturat mai târziu drept „apărător al știutelor”?

Au existat, în anii 1960, cel puțin două împrejurări în care, în concepția omului de știință activ pe atunci la universitatea Stanford, probabilitatea a depășit posibilitatea. În alt fel spus - a sugerat că împrejurări teoretic posibile chiar să se fi putut petrece.

La începutul perioadei sus-menționate, Carl Sagan a beneficiat de o bursă de cercetare acordată de NASA, finalizată cu un document în care concluziona că intervenții ale unor „străini antici” (ancient aliens) ar fi putut iniția sau declanșa civilizația umană. Documentul în manuscris, cuprinzând și fotografii, este disponibil online la adresa aparținând Bibliotecii Congresului SUA, https://www.loc.gov/resource/mss85590.011/?st=gallery

Titlul este "Direct contact among galactic civilizations by relativistic interstellar spaceflight" - „Contact direct între civilizații galactice prin zbor spațial relativist insterstelar”. În nota asociată, se specifică: „Documentul explorează modele pentru distribuția civilizațiilor tehnice în galaxie. Folosind ecuația lui Frank D. Drake pentru a sugera că 0,001% din stele au o planetă locuită de o civilizație tehnologică, Sagan sugerează că cea mai apropiată astfel de civilizație s-ar găsi la câteva sute de ani-lumină de Pământ. Cu această premisă, (Sagan) explorează fezabilitatea zborului interstelar, ca mijloc pentru parcurgerea unor astfel de distanțe. Documentul se încheie cu considerarea posibilității contactului extratereștrilor cu Pământul, în trecut. Documentul a fost prezentat inițial la o întrunire a American Rocket Society, în 1962, apoi trimis (publicației) Planetary and Space Science în Decembrie 1962, urmând să apară în 1963.”

O remarcă este necesară, în sublinierea caracterului excepțional care poate fi atribuit împrejurării: forul și revista menționate se situau pe „cupola” ideatico-științifică a vremii în domeniul spațial. ARS, înființată în 1930, avea să fuzioneze, în 1963, cu Institute of the Aerospace Sciences în American Institute of Aeronautics and Astronautics (AIAA) - forul definitoriu de profil din SUA, azi cu peste 30.000 de membri.

Cât despre publicația profesională Planetary and Space Science, aceasta a apărut în 1959 și s-a menținut ca referință în peisajul științific american, neîntrerupt, până azi.

Iată, deci, că documentul evocat în acest episod a fost propus comunității științifice americane în cele mai respectabile medii.

„Există posibilitatea statistică ca Pământul să fi fost vizitat de o civilizație extraterestră avansată, cel puțin o dată, în timpurile istorice” scria Sagan, care anexa, totodată, fotografii ale unor basoreliefuri sumeriene în susținerea afirmațiilor sale.

În termenii paleoastronauticii (o altă „pseudoștiință”) de azi, respectivele artefacte sunt printre clasicele argumente ale contactelor Pământului cu cel puțin o altă civilizație tehnologică. Trebuie subliniat că, dacă azi, urmare a formidabilului acces la informație adus de internet, imaginile respective sunt comune între interesați, nu la fel stăteau lucrurile în anii 1960 și chiar mai târziu. Atunci, doar producția tipărită putea oferi examinarea publică a unor argumente și idei de pionierat.

Se poate, de asemenea, uita ușor că, până la tentativele de ieșire în spațiu (care se produceau tocmai în acei ani), carele zeilor erau greu de asimilat cu vehicule de zbor. (Semnificația aceasta este refuzată, chiar și azi, de arheologia sau istoriografia mainstream, care propun explicații în chei simbolice sau ritualice.)

Conținutul manuscris este cel puțin la fel de interesant ca partea grafică. Carl Sagan enunța posibilitatea (!) ca sumerienii să fi fost influențați de o civilizație avansată, variantă care antrenează continuări deloc banale.

Astfel, un fragment din pag. 10 a manuscrisului punctează: ”... 4. Consecințe. Organizare comunitară, bază centrală de date. Frecvența contactelor. Unde sunt „ei” ? (! n.red.)... 5. Cazuri posibile de contact terestru... 6. Legătura cu civilizația sumeriană timpurie și dezvoltarea ulterioară a civilizației... 8. Contacte viitoare; moduri de acces în comunitatea galactică... ”

Cititorul pasionat și speculativ poate încerca descifrarea și înțelegerea restului înscrisului.

Sagan identifică, în parte, acest proces, cu acțiunile civilizatoare ale lui Oannes (zeul-pește), ieșit din mare, personaj primar inițiațic, remarcabil în mitologia babiloniană. Dar, partea spectaculoasă (scandaloasă, pentru cei mai mulți conformiști) abia urmează: probabil ca efect al considerațiilor de ordin relativist expuse succint de autor...

„...Datorită contracției pentru β→1, este chiar posibil ca Oannes să trăiască azi. Călătorie temporală în viitor” ...„Odată efectuat contactul, informația trebuie să meargă într-un depozit informațional galactic...”

Comentariile sunt de prisos.

În acei ani (1960-) de copilărie inocentă a paleoastronauticii, revelațiile unui trecut fantastic al umanității erau, încă, neridiculizate. În plus, destul de interesant, exponenți oarecum omologi, demni de respect, ai intelectualității tehnice din cele două blocuri rivale (sovietici și americani) s-au exprimat atunci pe subiect, într-o remarcabilă convergență.

Astfel, în 1960, Sagan l-a contactat pe astronomul și astrofizicianul sovietic (ucrainean) Iosif Shklovsky (1916-1985). Reputat profesionist, membru corespondent al Academiei Sovietice de Științe, distins cu Premiul Lenin (în 1960) și Medalia Bruce (1972), Shklovsky a fost onorat de comunitatea internațională de profil prin numirea unui asteroid și a unui semnificativ crater al satelitului marțian Phobos. (Este, desigur, doar o coincidență suita de imprejurări misterioase din jurul pierderii sondei Phobos 2, în martie 1989 - n.red.)

Cel puțin două sugestii ale gândirii științifice a lui Shklovsky erau - în termenii de azi - erezii moderne: în urma observațiilor mișcării orbitale a lui Phobos în presupusa atmosferă marțiană, el a concluzionat că acesta ar fi gol pe dinăuntru și, posibil, artificial. (Desigur că ipoteza a fost, ulterior, negată științific, precum s-a întâmplat și cu structuri atipice fotografiate pe Phobos - n.red).

La fel de semnificativ - Shklovsky consona cu Sagan în privința posibilității paleocontactului, adică a prezenței și influenței extratereștrilor în zorii umanității, argumentabile prin examinarea în cheie științifică modernă a miturilor și credințelor religioase.

Sagan i-a trimis lui Shklovsky documentul prezentat anterior. S-a ajuns, astfel, la acordul ca lucrarea deja apărută în 1962 a omului de știință sovietic, „Univers, viață, inteligență” să fie completată cu capitole scrise de Sagan. Rezultatul a fost publicat în 1966 - volumul „Viața inteligentă în Univers” - prima analiză de ținută la subiect. Desigur că ipoteza paleo-contactului era menționată cu toată reținerea față de lipsa confirmărilor științifice și declarată ca fiind mai mult un joc al imaginației...

Repudierea oficială a subiectului întâlnirilor cu alte civilizații, chiar și în trecut (pentru a nu mai vorbi de prezent...) începuse; tematica respectivă devenea nefrecventabilă în cercurile științifice, breșa oficială provocată de celebrul caz Roswell se închisese rapid, comitetul Condon (din care Sagan demisionase) lucra programatic spre negarea fenomenului OZN, discreditarea raportorilor și ridiculizarea observațiilor.

În acest context, este de menționat că „Viața inteligentă în Univers” a fost o lucrare agreată și întocmită prin corespondență. Sagan și Shklovsky au reușit să se întâlnească abia în 1971, în Armenia sovietică, la o conferință asupra căutării inteligențelor extraterestre.

Din anii 1970, Sagan a redus, în expresie și conținut, până la renunțare, sus-prezentatele erezii ale tinereții. Formulările au devenit retractile, condiționale în privința realității și chiar posibilității contactului uman cu civilizații avansate. Un semnificativ „turnesol”, în acest sens, este conținutul audierii din 1968, în fața unui comitet al Congresului american, disponibil la adresa http://files.ncas.org/ufosymposium/sagan.html. Cititorul interesat va găsi exprimări politic corecte, totuși interesante, care filtrau - deși nu anihilau - convingerile timpurii ale lui Carl Sagan.

Scepticismul consolidat apoi pare, deci, greu explicabil prin găsirea unor contraargumente pur științifice, din moment ce fondul documentar, istoric și contemporan, s-a îmbogățit constant și nicidecum nu a negat, în datele, exprimările și reprezentările serioase, ereziile moderne privind originile umanității.

Pare mai plauzibil că Sagan a reevaluat „în minus” rezultatele matematice care îi permiteau ipoteza, oricât de puțin probabilă, a vizitării, în trecut, a Pământului. De asemenea, o carieră la Harvard nu era compatibilă cu susținerile pseudoștiințifice. În fine, noua sa poziționare i-a înlesnit adresarea către un public cu adevărat vast, care nu se dorea preocupat de trecutul - deci viitorul - umanității.

redactor Florin VASILIU