De la Frazer la Sadoveanu: Creanga de Aur

În lucrarea sa Creanga de Aur, profesorul scoțian James George Frazer, etnolog, expert în antropologia socială, teolog, explică originile străvechi ale miturilor, ritualurilor și religiilor. Între altele, arată asemănările, în multe culturi, ale componentelor precum sacrificiile animale și umane, ritualurile fertilității, ale purificării individuale și comunitare.

Remarcabila personalitate și educația profesorului Sir James George Frazer (1854-1941) au strălucit la începutul secolului al XX-lea, alăturând antropologia socială științelor revoluționare ale modernității. De la apariția în două volume din 1890, la dezvoltarea în douăsprezece volume în 1915, cu o completare în 1936, enciclopedia miturilor, ritualurilor și interpretării legăturilor între acestea propuse de veneratul profesor al Trinity College din Cambridge a fost o lucrare majoră a modernității. Creanga de Aur nu a rămas la nivelul documentării exhaustive, citate încă și azi: corpul ideatic argumentat era major și adesea „exploziv” în privirea antropologiei sociale și religiilor. Este de înțeles că asemenea perspectivă și acoperire nu puteau fi asociate unei credințe comune: considerat ateu, Frazer lasă, prin scrieri, sugestia opțiunilor platonice (armonia Universului) și neohermetice (prisca theologia - unica, autentica teologie din care au derivat religiile ar fi fost dată, originar, umanității)

Autorul începe cu investigarea motivului prezenței în mitologia latină, lângă lacul Nemi (în Italia de azi), a unui preot-războinic al sanctuarului Dianei, cunoscut ca Regele Pădurii, care își păstra titlul, funcția, luptând pe viață și pe moarte cu orice potențial pretendent la succesiune. Învingătorul devenea noul Rege al Pădurii. Încercarea explicării mitului deschide pentru Frazer evantaiul similarităților și posibilelor filiații între credințe religioase; pe parcursul lucrării, se arată cum venerarea caracterului magic al lumii și naturii s-a transferat, treptat, către regi și zei.
Mai mult, s-ar fi produs și latinizarea unor mituri elene: astfel, stabilirea sanctuarului Dianei prin decizia eroului elen Oreste, după aventurile și revenirea din Cheronessos-ul tauric, (Crimeea de azi); sau ecourile relațiilor dintre Oreste, prietenul său Pilades și sora sa Ifigenia, preoteasă a zeiței Artemis din drama lui Euripide Ifigenia în Taurida.

Narațiunea îndeamnă mințile speculative la concatenări interesante, chiar dacă forțate în accepțiuni mainstream. În sanctuarul Dianei, păzit de Regele Pădurii, se găsea un anumit copac, din care nu puteau fi rupte crengi. Excepție făcea sclavul fugar care, dacă reușea, se „califica” pentru lupta cu călugărul războinic și, în caz de victorie, devenea succesorul acestuia ca Rex Nemorensis - Regele Pădurii. Creanga desprinsă de sclavul fugar era asimilată de antici cu Creanga de Aur purtată de Enea în periculoasa călătorie în tărâmul morții, pentru a-l feri de rele.

În cheia sus-menționată, a latinizării miturilor elene ar fi, astfel, perceptibilă Eneida poetului roman Virgiliu. Mitul descrie călătoria eroului elen Enea, fiu (semizeu!) al Afroditei cu un rege muritor (Anchises) și drumul acestuia spre Infern, indicat de Sibila delfică. Este, între altele, notabilă miza întreprinderii lui Enea - cunoașterea viitorului - o posibilitate surprinzătoare, considerând locația asociată persoanelor trecute.

Și alte elemente epice rezonează: Creanga de Aur se dovedește, între altele, pentru Enea și Sibila, indispensabilul „bilet de trecere” peste râul mortal și magic Acheron către tărâmul lui Hades. Luntrașul?... alt personaj mitic - Charon. Pe aceltărâm are loc întâlnirea lui Enea cu tatăl său, care îi dezvăluie gloria pe care o vor cunoaște urmașii săi.

Aceste motive ale călătoriei, parțial acvatice sau subpământene, spre lumea umbrelor celor dispăruți, pot fi corelate cu mitologia sumeriană (protagonist Enki), mesopotamiană (cu Ghilgameș), egipteană (Ra și alții în drum spre Duat). În egală măsură sunt interesante ambarcațiunile și navigatorii respectivilor protagoniști în voiajul subpământean.

Mai mult, cu valoare de proximitate: trecerea râului de graniță între tărâmuri este remarcabilă și în basmul românesc: „...împărăția doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi (! sn. red.) dacă s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă pietre de foc până la cer, unde va găsi bușteanul ielelor și va încălica pe dânsul ca să treacă gârla”... (Nicolae Filimon, Omul de piatră)

În aceste date, Creanga de Aur purtată de Enea reprezintă talismanul forței, înțelepciunii și cunoașterii care permit explorarea lumilor întunecate și periculoase, fără pierderea sufletului. Această din urmă temă, negociere și primejdie este, de asemenea, exploatată și în alte opere de referință, precum Oedip.

O referință plastică la temă este The Golden Bough, pictură în ulei de Joseph Mallord William Turner (1775-1851), expusă în 1834, aflată în prezent la Galeria Tate, Londra. Prezintă scena lacului Avernus (aproape de Napoli), poartă legendară spre celălalt tărâm. Sibila ține o seceră și, în mâna ridicată - Creanga de Aur, esențială pentru explorarea lumii tenebrelor. Radio-cititorul interesat poate găsi ușor pe net o poză de calitate a pânzei. Decorul idilic contrastează cu avertismentele proximității primejdiilor: dansatoarele prezente în compoziție sunt zeițele Destinului (Fates); șarpele este în prim-plan, dreapta. Pictura este considerată motiv de inspirație, în epocă, pentru însuși Frazer.

La rându-i, pictorul Turner favoriza subiectele istorice și mitice, în imagini populate de zeități și monștri. A realizat o lucrare precursoare la temă în 1814, cu 20 de ani înaintea celei mai sus-descrise. cele mai semnificative lucrări. Succesorul a fost Geoge Inness, cu Lacul Nemi, în 1872.

Romanul sadovenian omonim Creanga de Aur a apărut în anul 1933, în plină maturitate artistică a scriitorului. Tema și motivele ezoterice mascate de o poveste de călătorie și alta de dragoste par să fi fost prea puternice pentru critica vremii, astfel încât periplul inițiatic al celui ce avea să fie ultimul Decheneu - Breb Kesarion - a fost valorizat public relativ târziu.

Mihail Sadoveanu (1880-1961) s-a impus ca personalitate influentă, prin operă literară și activitate politică, în prima jumătate a secolului al XX-lea. În contextul acestui episod, sunt de menționat ideile seculare, admirația pentru stilul de viață patriarhal și perioada mitico-simbolică a creației sale. Creanga de Aur marchează aceste opțiuni prin teme sau motive prezente și în romanele sale de mare notorietate.

Omonimia titlului cu cel al volumelor lui James Frazer din 1890 incită la căutarea unor fire mai puțin evidente, cu atât mai mult cu cât diferența tematică este majoră: lucrarea, rămasă de referință, a scoțianului era nu un roman relativ scurt, ci un studiu multi-volum aprofundat, erudit, al mitologiei și religiei.

Pare neplauzibil că Sadoveanu, care nu cunoștea engleza, l-ar fi citit pe Frazer; dar se poate presupune că știa despre conținutul volumelor, când a ales același titlu.

Pentru anticul Enea, Creanga de Aur era înțelepciunea și știința, dar și cheia trecerii în tărâmul lui Hades... precum și capacitatea de revenire în lumea obișnuită; Frazer pare că explicitează pentru omul contemporan conținutul acelei științe și înțelegeri, iar Sadoveanu, care folosește sintagma-titlu doar o singură dată în cuprins, îi atribuie tot înțelesul primordial, însă completat de unicitatea și inefabilul iubirii filtrate prin conștiința inițiatului Breb Kesarion.

Astfel, lucrarea lui Frazer poate fi privită ca releu necesar, verigă a instruirii pentru captarea unor sensuri ale romanului sadovenian. Procesul succesiunii inițiatice este notabil, dar violența înlocuirii Regelui Pădurii din mit contrastează cu solemnitatea, concentrarea și serenitatea devenirii deceneu din romanul sadovenian.

De ce ultimul deceneu, așa cum avem mirarea să aflăm că știa deja Breb Kesarion? De ce să se fi întrerupt, prin anii 900, filiația rarisimilor inițiați ai Daciei Preistorice? Poate unii dintre dumneavoastră, stimați ascultători-cititori, aveți plăcerea încercării unui răspuns.

Într-o constantă a seriei Erezii moderne, și acest episod propune doar să ofere motive de meditație necomune. Astfel, tema călătoriei, de obicei în lumi sau medii neprielnice, este cu totul remarcabilă. Dacă Enea a explorat Africa și Hadesul, magul Kesarion practică imersia în „infernul” Imperiului Bizantin.

(Desigur că lumile – să le numim fantastice – ale călătoriilor eroilor: sub- sau suprapământene, mitice sau de basm, reale sau imaginare... invită la un episod separat.)

O frumoasă și interesantă observație este că eroii nu călătoresc neinstruiți inițial, nici singuri. Din nou - strict la tema acestui episod - periplul început la Troia este continuat de Enea în bazinul mediteranean, înaintea aventurării în lumea umbrelor. Breb Kesarion este trimis către templul egiptean al inițierii „de unde puțini se întorc” numai după ce este selectat dintre mâna de ucenici ai bătrânului mag, care îi oferă apoi o instruire specială.

Este notabil că însoțitorii eroilor sunt întotdeauna importanți, esențiali chiar, prin calități, reușitei călătoriei. Sibila este alături de Enea, iar puternicul Constantin îl asigură pe Kesarion. Cu sfatul sau cu brațul, eroii sunt ajutați să răzbată.

(O privire asupra însoțitorilor eroilor legendari, inclusiv alor noștri, este, de asemenea, pasionantă, atât în portrete, cât și în situațiile afirmării acestora ca sprijinitori ai reușitei demersului inițiatic al eroilor. „Chimia” solidarității care catalizează „reacția” spre atingerea obiectivelor pare, azi, o știință uitată. O variantă mitică este speciala ocurență agemenilor.)

Să revenim la Creanga de Aur a lui James Frazer, pentru una dintre cele mai disputate sugestii: originile ancestrale ale unor practici sau ritualuri biblice, inclusiv creștine. Jertfele de sânge sau relativa coincidență a datelor marilor sărbători creștine cu cele ale ritualurilor păgâne preistorice - elemente demonstrate de Frazer - nu sunt, între altele, ușor de „digerat”.

La rândul lor, inițiații sadovenieni știu că „în rânduielile...de la Memfis se găsesc și sărbătorile dumneavoastră de-acum.” Sau că „ceea ce a fost rânduială a vieții și a ființii noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viața, nici moartea”. O asemenea cheie a inserției, inclusiv prin impunere, a creștinismului alături de cunoașterea ancestrală suprimată reprezintă, chiar în cuvintele lui Breb Kesarion, o „otravă tare” care nu poate fi dată unui om de rând.

Iar Frazer: „Miturile se schimbă, în timp ce obiceiurile rămân constante; oamenii continuă să facă precum cei dinaintea lor, deși rațiunile strămoșilor au fost demult uitate. Istoria religiei este o lungă tentativă de reconciliere a vechilor tradiții cu noi rațiuni, de găsire a unei teorii convingătoare pentru o practică absurdă.”

Disputele privind rațiunile și configurațiile mitice, istorice generatoare de credințe sunt, stimați cititori și ascultători, suficient de spinoase pentru a fi cel mult rezumate în episoadele acestei serii. Însă merită menționate, pentru că există și sunt animate de personalități prea puternice pentru a fi desconsiderate.

Comuniunea în sugestia corelării științei (sau cunoașterii) cu magia și ritualurile, întru înțelegerea lumii i-au alăturat, ideatic, pe Frazer și Sadoveanu, precum și pe cei care le împărtășesc ideile. În fabuloasele timpuri străvechi, Creanga de Aur purtată de Enea era un talisman credibil, în timp ce azi lucrările omonime ale lui Frazer și Sadoveanu sunt, pentru cei mai mulți, erezii moderne.

Redactor: Florin VASILIU