Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Primăvara anului 1918, dramă și speranță. Invitat, prof.univ.dr. Dumitru Preda

marți 21 martie 2023, ora 21.10

Realizator, Dan Manolache.

Anul 1918 este fără îndoială unul cu totul deosebit în trcutul României. Niciodată, într-un interval similar de timp, nu s-a trecut de la tristețe la bucurie, de la infrângere la triumf.

Vom evoca pe parcursul emisiunii din această seară cîteva evenimente care au marcat istoria primelor luni ale lui 1918. Vom pleca însă de la încheierea, la 5 decembrie 1917, a armistițiului de la Brest- Litowsk între Puterile Centrale și noul regim bolșevic care luase puterea în Rusia. Vom vorbi apoi despre situția României acelor zile, situație care a determinat-o să încheie la rândul său armistițiul de la Focșani, 9 decembrie 1917 iar apoi Tratatul Preliminar de Pace între România și Puteril Centrale, semnat la Buftea ( 20 februarie/ 5 martie 1918) și Tratatul de Pace de la București (24 aprilie/7mai 1918). Singurul eveniment care mai însenina atmosfera sumbră a fost unirea Basarabiei cu Țara, eveniment produs prin voința românilor dintre Prut și Nistru la 27 martie 1918.

În această scucintă prezentarea amisiunii vom evoca doar două momente legate de defecțiunea rusă care a dus, în final, la ieșira României din război: situația României în decembrie 1917, când bolșevizarea armatei ruse punea în pericol stabilitatea interna a țării și circumstanțele în care armata româna a intrat în Basarabia pentru a restabili ordinea

La 20 noiembrie / 3 decembrie 1917, chiar înainte de încheierea armistiţiului de la Brest-Litovsk, .generalul Scerbacev i-a comunicat lui I.I.C.Brătianu „că nu mai poate stăpâni situaţia, şi că este pus în alternativa de a părăsi comandamentul sau de a propune el însuşi armistiţiul”. Argumentul său era că trupele voiau să înceteze cu orice preţ lupta. Această evoluţie gravă a situaţiei a fost adusă de urgenţă la cunoştinţă guvernelor ţărilor aliate, printr-o telegramă adresată de Primul Ministru I.I.C.Brătianu şefilor misiunilor diplomatice ale României. Documentul sintetizează elocvent pericolul în care se afla ţara, pericol ce venea, paradoxal, nu din partea duşmanilor ci din partea aliatului rus. „Generalul Scerbacev este pus în situaţia de a ceda locul unui maximalist sau... să intervină în realizarea unui armistiţiu ale cărei condiţii să fie valabile până când un guvern legal constituit prin alegeri va stabili condiţiile păcii.

Generalul Serbacev crede că în condiţiile actuale ar fi unicul mod de a menţine frontul şi de a convinge trupele de reaua credinţă a inamicului – dar nu vrea să facă această mişcare decât cu consimţământul aliaţilor...

...În ceea ce priveşte România, orice altă atitudine ar transforma armata rusă din Moldova într-un milion de duşmani conduşi de maximaliştii care l-au ales pe Racovski pentru a-i reprezenta... Într-un plan general aliaţii noştri nu trebuie să-şi facă iluzii despre Ucraina sau Sudul Rusiei, care îşi pot aduce contribuţia [la cauza comună] doar atâta timp cât există un front rus. În cazul unei retrageri dezordonate şi ostile a armatei ruse prin Moldova, rezistenţa noastră militară ar echivala cu o distrugere fatală pentru noi şi nefolositoare aliaţilor noştri”.

Două zile mai târziu Consiliul de Miniştri hotărăşte să trimită delegaţi români la Focşani, care alături de cei ai armatei ruse să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale. Toate cuvintele spuse cu acest prilej de Brătianu, toate speranţele exprimate într-o schimbare a situaţiei în interiorul Rusiei sau pe celelalte fronturi nu făceau, în opinia lui I.G.Duca, decât să ascundă că Primul Ministru „nu-şi făcea nici o iluzie, considera... frontul rusesc ca definitiv pierdut pentru Aliaţi şi prin urmare rolul militar al României ca terminat până la noi împrejurări”.

Concluzia acestui Consiliu de Miniştri în care s-a luat practic decizia ieşirii României din război aparţine regelui Ferdinand, care referindu-se la alianţa cu Rusia a spus: „ştiam că va fi greu, prevedeam chiar că se poate să fim învinşi; nu mi-a putut însă trece prin minte că vom fi victima unui act de trădare fără precedent în istorie”.

Argumentele lui I.I.C.Brătianu nu i-au putut convinge pe Georges Clémenceau şi ceilalţi membri ai cabinetului francez. Ei îşi dădeau seama că încheierea armistiţiului dintre România şi Puterile Centrale însemna de fapt ieşirea din luptă a singurei forţe care îşi mai păstra capacitatea de luptă pe frontul oriental. Reacţia lor dovedeşte nemulţumirea profundă cu care au primit explicaţiile româneşti. „... ei sunt unanimi în a declara că armistiţiul lui Scerbacev este capitulare deghizată şi că nu pot admite cu nici un preţ capitularea armatei române care trebuie să se replieze pentru a se uni cu Kaledin”, scria într-o telegramă adresată de V. Antonesci, Ministrul României la Paris, primului Ministri I.I.C.Brătianu.

Cu toată opoziţia Aliaţilor, armistiţiul României cu Puterile Centrale se încheie la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. Doar de la Iaşi se putea vedea corect gradul de izolare în care involuţia situaţiei interne din Rusia adusese România. Rapoartele reprezentanţilor diplomatici ai ţărilor aliate confirmau că I.I.C.Brătianu nu exagera în aprecieri pesimiste. Nici un ajutor care să salveze România nu era posibil pentru că, exclama Brătianu, „ceea ce Clémenceau nu ne poate oferi este vecinătatea Franţei”

În schimb România avea vecinătatea Rusiei, mai mult chiar, îi avea pe ruşi în ţară. După încheierea armistiţiului, „generalul Scerbacev continua să fie comandantul nominal al trupelor ruseşti de pe frontul românesc, dar aceste trupe ascultau de fapt de un soviet instalat la Socola, în capul căruia se afla un anume Roshal, fost comandant al Kronstadt-ului după izbucnirea revoluţiei”, consemna Constantin Argetoianu.

Refuzând să se supună disciplinei militare, contestându-şi comandanţii, influenţaţi de ideile bolşevice, soldaţii ruşi nu aveau decât un singur gând, acela de a se întoarce acasă. Încheierea armistiţiului avea să fie înţeleasă de mulţi dintre ei ca fiind sfârşitul războiului, aşadar, pentru unii, libertatea de a părăsi frontul oricum, chiar şi în bande care prădau totul în cale, iar pentru alţii aceea de a impune şi românilor noua ideologie pe care, de fapt, nici nu o înţelegeau. I.G. Duca aprecia în memoriile sale că „... ne aflăm în faţa unei adevărate revoluţii bolşevice pe teritoriul nostru”.

Atitudinea armatei ruseşti devine ameninţătoare la mijlocul lui decembrie 1917, punând în pericol chiar siguranţa statului. Același memorialist nota că la 3 /16 decembrie bolşevicii „au pus stăpânire pe sovietul de la Iaşi şi au hotărât degradarea tuturor ofiţerilor”. O zi mai târziu „se întrunesc în număr tot mai mare în jurul gării Socola, îndreaptă tunurile spre oraş şi ameninţă să ne bombardeze”.

Nici în ţară acţiunile bolşevicilor nu erau mai puţin periculoase. I.G.Duca semnalează răzvrătiri, jafuri şi devastări pe întreg teritoriul Moldovei: la Bucecea, Măineşti, Vârful Câmpului, Zvorişteni. În ţinuturile Dorohoi, Covurlui, Bacău, Tutova „soldaţii ruşi, complet barbarizaţi jefuiesc totul în drumul lor, populaţia fuge spre oraşe... La Botoşani, în mijlocul oraşului, ruşii dau foc liceului”.

Amenințarea armatelor ruse afla te în debandadă a fost însă înlăturtă printr-o acțiune decisivă a trupelor române asupra soldaților ruși concentrați la Socola. Succesul acţiunii a dovedit că armatele ruse din Moldova, în mare parte aflate sub influenţa ideilor bolşevice, nu erau capabile şi nici nu încercau să se opună acţiunilor trupelor noastre de restabilire a ordinii. În aceste condiţii, Guvernul şi Marele Cartier General român au hotărât să dezarmeze şi să conducă spre frontiere forţele ruseşti. Această curăţire a ţării „s-a efectuat cu cea mai mare înlesnire şi în două săptămâni a fost gata... Câte o companie românească dezarma o brigadă rusească întreagă. Regimente şi-au predat armele unei patrule de 4-5 oameni”.

Plecarea armatei ruse in Moldova a readus liniştea şi ordinea în acest ultim teritoriu românesc liber, spre satisfacţia populaţiei civile.

Din punct de vedere militar însă, retragerea ruşilor risipea orice speranţă, chiar şi teoretică, de rezistenţă pe frontul românesc. „Este urât din partea lor să ne părăsească tocmai acum”, i-au spus generalului Alexandru Averescu soldaţii Diviziei a III-a pe 2/15 decembrie 1917. Soldaţii români, constată acelaşi general, „privesc pe nemţi cu duşmănie şi nu sunt deloc încântaţi a fraterniza cu ei... nu au fost până acum atinşi de propaganda rusă”.

Aşadar spiritul combativ şi capacitatea de lupă a armatei române rămăseseră intacte. Era însă evident că privind prin prisma disproporţiei de forţe existente între români şi trupele Puterilor Centrale că o rezistenţă în Moldova nu putea fi concepută. Rămâneau ca ultime soluţii: o rezistenţă disperată urmată de capitulare, retragerea în Basarabia şi mai apoi în Rusia sau pacea separată. Hotărâre imposibil de luat în contextul politic şi militar al lunii decembrie 1917. Iluziile aliaţilor nu se spulberaseră, credeau încă şi aveau să o facă până la sfârşit, că România trebuie să rămână în război., că armata ei trebuia să reziste fie pe frontul din Moldova, fie să colaboreze după retragere cu forţele loiale Antantei constituite în regiuni ale fostului imperiu ţarist.

Punctul de vedere al marii majorităţi a oamenilor politici români era acela de a accepta că în condiţiile trecutului abandon de către aliatul rus şi al izolării aproape complete a României (sentimentele faţă de ţara noastră ale noii conduceri de la Petrograd erau departe de a putea fi considerate prieteneşti), singura soluţie viabilă era ieşirea in luptă prin încheierea unei păci separate.

Iată și o prezentare dificultăților extreme cu care se confrunta guvernul noii Republici Moldovenești la sfârșitul lui 1917 și începutul anului 1918.

Începând din decembrie 1917, Basarabia se afla practic la discreţia trupelor ruse care se retrăgeau de pe frontul românesc. Autoritățile de la Chișinău nu aveau la dispoziţie mijloacele necesare menţinerii ordinii; armata era în curs de formare instituţiile statului erau şi ele în curs de organizare. Se contura pericolul ca la frontierele României să apară un focar de anarhie şi instabilitate. Situaţia disperată în care se aflau locuitorii Basarabiei dar şi necesitatea de a păstra libere căile ferate şi a asigura securitatea dispozitivelor româneşti instalate acolo au determinat guvernul român să acţioneze.

Mai întâi, spune I.G.Duca, „de teama de a nu-i provoca pe nemţi şi a-i împinge la denunţarea armistiţiului” s-a hotărât trimiterea la Chişinău a unei unităţi organizate la Kiev, formate din voluntari ardeleni. Au fost dezarmaţi şi bătuţi. Propaganda bolşevică se extindea şi se îndrepta tot mai mult împotriva României. Situaţia impunea măsuri eficiente şi atunci, la cererea Consiliului Directorilor Generali din Basarabia, a generalului Scerbacev şi cu acordul aliaţilor, trupele române au trecut Prutul la 10/25 ian.1918.

Și adaugă: „De îndată ce soldaţii noştri au apărut, bolşevicii au luat-o pretutindeni la fugă şi populaţia şi-a manifestat bucuria că a scăpat de nesiguranţa în care trăia. Generalul Broşteanu a intrat în Chişinău în mijlocul unui mare entuziasm, ca un adevărat salvator”.

Misiunea armatei române era aşadar de a veghea asupra respectării ordinii, de a apăra viaţa şi avutul cetăţenilor, de a crea o zonă de siguranţă la frontierele României, importantă pentru eventualitatea în care silită de duşmani, armata şi instituţiile statului ar fi fost silite să se refugieze spre est. A contat însă, în foarte mare măsură, simţământul de fraternitate cu românii de peste Prut, care trebuiau protejaţi până când vor putea să se exprime liber. Misiunea armatei. Române era limitată în timp, urmând a se încheia: „De îndată ce membrii acestui guvern [basarabean], la ora actuală sub teroarea bolşevică, îşi vor fi reluat libertatea de acţiune, trupele noastre vor fi la dispoziţia sa şi se vor retrage când [guvernul] va putea asigura securitatea prin organizarea propriilor sale forţe ”.

Intrarea trupelor române în Basarabia a provocat o reacţie violentă la Petrograd. La 13/26 ian.1918, Sovietul Comisarilor Poporului al RSFS Ruse hotărăşte ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Celelalte două articole ale hotărârii stipulau că

„2. Tezaurul României aflat în păstrare la Moscova se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român.

3. Scerbacev, fostul comandant şef al frontului român, care s-a ridicat împotriva revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afara legii”.

În acest moment izolarea României devenea completă. Ne aflam înconjuraţi numai de duşmani. În plus apăruse problema confiscării tezaurului, problemă rămasă până astăzi nerezolvată.

Desigur pe parcursul emisiunii vom discuta și despre alte momente care au marcat istoria acelor zile. Vom insista desigur asupra circumstanțelor ieșirii României din război, un moment dramatic resimțit astfel și de români dar și de aliații din Antanta.

Complexitatea evenimentelor petrecute atunci dar și prezența în studio a unui recunoscut specialist în istoria Primului Război Mondial sunt argumentele pe care ne întemeiem invitația de a ne fi alături.