PORTRET: Victor Hugo – un titan al literaturii franceze

Motto: „Nimic din ce poate vedea ochiul spiritual nu este mai minunat sau mai tainic decât omul; nimic nu e mai incredibil, mai complex, mai misterios şi mai infinit. Există o perspectivă mai mare decât marea, şi anume cerul; există o perspectivă mai mare decât cerul, şi anume sufletul omului.” – Victor Hugo

Sâmbătă, 26 februarie, se împlinesc 220 ani de la naşterea lui Victor Hugo, poet, dramaturg și romancier francez, cel mai de seamă exponent al romantismului în literatura franceză. Personalitate de anvergură universală, Hugo a trăit, pe parcursul vieţii, unele dintre cele mai importante evenimente din întraga istorie a Franţei, de la constituirea imperiului lui Napoleon Bonaparte, la restauraţia Bourbonilor, revoluţiile din 1830 şi 1848 şi proclamarea celei de-a doua Republici şi a Comunei din Paris.

În peste şase decenii de activitate, Hugo a abordat toate genurile literare şi a realizat cel mai impresionant tablou al epocii în care a trăit, fie că este vorba despre procesul dezvoltării burgheziei şi protestele violente ale maselor, care se oglindesc în scene din „Mizerabilii”, opera sa de căpătâi, sau de aspiraţia de înnoire a literaturii, printr-o concepţie liberală, care să încurajeze dezvoltarea lirismului, împrospătarea expresiei poetice sau libertatea formulei artistice.

Victor Marie Hugo s-a născut la 26 februarie 1802, la Besancon, Franţa, fiind fiul lui Leopold-Sigisbert Hugo, originar din Nancy, republican, ateu și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, şi al Sophiei Trebuchet, născută la Nantes, în Bretagne, catolică și regalistă convinsă.

Alături de mama sa şi de cei doi fraţi mai mari, Abel şi Eugene, Victor îşi urmează tatăl în Italia şi în Spania.

Revine apoi la Paris, unde este înscris la pensionul Cordier şi apoi la liceul Louis-le-Grand, în perioada 1816-1818, unde a avut primele încercări literare.

Într-un carnet de însemnări, Victor Hugo nota: “Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”.

În anul 1819, a fost premiat la Academia Jocurilor Florale din Toulouse pentru o odă despre statuia lui Henric al IV-lea.

În anul 1821, pune bazele revistei “Le Conservateur litteraire”, alături de fraţii săi.

În anul următor, publică primul său volum de versuri, “Odes et poesies diverses”/“Ode şi poezii diverse”, apoi, în acelaşi an, s-a căsătorit, în ciuda opziţiei din trecut a mamei sale, cu Adèle Foucher, prietena sa din copilărie, care avea să îi dăruiască cinci copii: Lèopold (născut în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor (1828) și Adèle (1830). Interesant este faptul că Eugene, unul dintre fraţii mai mari ai scriitorului, era şi el îndrăgostit de Adèle, iar în ziua nunţii fratelui său, Eugene a înnebunit.

Soţiei sale avea să-i dedice poemul “Les Odes et Ballades”/“Ode şi balade”, în care Hugo pendula între clasicism şi romantism.

În 1823, publică primul său roman, „Han d’Islande”/”Han din Islanda”, iar în anii 1823-1824, a publicat, alături de alţi tineri adepţi ai romantismului, difrerite materiale în revista “La Muse francaise”.

În anul 1827, organizează “Cenaclul” romantic, la care participau scriitori şi artişti şi a publicat drama în versuri “Cromwell”, care era precedată de o lungă “Prefaţă”, un adevărat manifest anticlasic. În prefaţa dramei Cromwell, Victor Hugo se impunea ca teoretician al romantismului, definind libertatea literaturii în alegerea temei, în promovarea atitudinilor de revoltă împotriva tiraniilor şi atitudinea de solidaritate cu popoarele angajate în lupta pentru libertate, în orientarea către contactul direct cu viaţa, de unde să se împrospăteze.

A urmat publicarea dramei sale “Hernani” („Hernani ou l’honneur castillan”), în 1830, tragedia „Marion Delorme”, un an mai târziu şi patru volume de versuri lirice în care se afirmă pe deplin puternica sa personalitate poetică: “Les Feuilles d’automne”/“Frunzele de toamnă” – în 1831, “Les Chants du crepuscule”/“Cântecele crepusculului” – în 1835, “Les Voix interieures”/“Vocile lăuntrice” – în 1837 şi “Les Rayons et les Ombres”/“Razele şi Umbrele” – în 1840.

La 16 martie 1831, Hugo publică romanul istoric „Notre-Dame de Paris”, sau „Cocoșatul de la Notre-Dame”/”The Hunchback of Notre-Dame”, în varianta în engleză, care reliefează îngrijorarea autorului asupra neglijenței dovedite de contemporanii săi în privința valorosului edificiu gotic al Catedralei Notre-Dame.

Pe vremea când începuse romanul, în 1829, multe clădiri vechi erau lăsate în paragină, erau modificate sau chiar demolate, pentru a face loc noilor construcții. De exemplu, frumoasele vitralii medievale ale catedralei fuseseră înlocuite cu sticlă albă, pentru a lăsa mai multă lumină să pătrundă în biserică. Mai mult, după ce în timpul Revoluției franceze, în catedrală se producea salpetru (azotat de sodiu utilizat la producerea prafului de pușcă și a îngrășămintelor agricole), în secolul al XIX-lea, clădirea se deteriorase atât de mult, încât constructorii plănuiau să o dărâme, iar cărămizile să le folosească pentru construcția de poduri.

„Notre-Dame de Paris” a fost o pledoarie pentru păstrarea și restaurarea monumentelor arhitectonice, povestea țigăncii Esmeralda, adorată de cocoșatul Quasimodo, jinduită în secret de arhidiaconul Claude Frollo, sedusă de căpitanul Phoebus, căsătorită de formă cu poetul Pierre Gringoire traversând secolele, precum clădirea în jurul căreia se construiește acțiunea. Succesul cărții s-a transferat asupra catedralei, care a fost restaurată, reintrând în grațiile parizienilor și în circuitul turistic.

Tot în acea perioadă, Hugo scrie o serie de drame în versuri sau proză, cea mai reuşită fiind “RuyBlas” – 1837, capodopera sa dramatică, reprezentată cu succes pe scenă. În anul 1838, la repetiţiile dramei sale “Lucrece Borgia”, scrisă în 1833, avea să o întâlnească pe actriţa Juliette Drouet, care a fost iubita şi prietena sa în următorii 50 de ani şi căreia îi va dedica multe dintre volumele sale de poezii.

În 1841, Hugo devine membru al Academiei Franceze, iar după pierderea fiicei sale Leopoldine, în 1843, care l-a afectat profund, s-a îndepărtat o vreme de creaţia literară, devenind partizan al unei democraţii liberale, republican mai apoi, şi dedicat tot mai mult activităţii politice.

În anul 1845, Hugo primeşte titlul nobiliar de „Pair”, apoi a urmat lovitura de stat din 2 decembrie 1851, curajul său de a se opune lui Napoleon al III-lea şi de a-l numi „trădător” şi exilul său timp de aproape 20 de ani, mai întâi la Bruxelles, apoi în insulele Jersey şi Guernsey – aflate sub conducerea Coroanei britanice.

În perioada exilului, a publicat unele din operele sale cele mai importante, volumul de versuri “Châtiments”/“Pedepse”, o capodoperă a poeziei satirice franceze – în 1853, “Les Contemplations”/“Contemplaţiile” – în 1856 – 1857, “La Legende des Siecles”/“Legenda Secolelor”, în două volume – începând cu anul 1858.

În anul 1862, publică “Les Miserables”/“Mizerabilii”, cel mai celebru roman al său, Lucrarea urmăreşte viaţa şi interacţiunile dintre mai multe personaje pe o perioadă de douăzeci de ani, începând cu anul înfrângerii finale a lui Napoleon şi se concentrează în jurul impactului social al faptelor lui Jean Valjean, un fost puşcăriaş, care încearcă să se îndrepte, să-şi răscumpere greşelile din trecut prin fapte bune. „Mizerabilii” analizează natura binelui şi a răului, a legii, într-o poveste care înfăţişează istoria Franţei, arhitectura Parisului, politica, filosofia, justiţia, religia şi diferitele tipuri ale iubirii romantice.

Despre „Mizerabilii”, Victor Hugo avea să afirme: „Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor şi a moravurilor, un blestem social care creează în chip artificial, în plină civilizaţie, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esenţă divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale secolului: înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului, nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât, în anumite pături, constrângerile sociale vor fi cu putinţă; atâta vreme cât pe Pământ vor dăinui ignoranţa şi mizeria, cărţi de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice.”

În anul 1863, Victor Hugo a publicat romanul autobiografic „Adele”, iar în 5 septembrie 1870, după căderea celui de al doilea Imperiu şi proclamarea Republicii, Hugo revine în Franţa, unde este primit în triumf. O mulţime uriaşă l-a aşteptat în „Gare du Nord”, într-o ţară sfâşiată de război, într-o capitală asediată de inamic, iar Victor Hugo i-a îndemnat pe francezi la unitate şi rezistenţă. Este ales mai întâi deputat, apoi senator în Parlamentul francez, cu o întrerupere în perioada Comunei din Paris (1871), când este expulzat pentru găzduirea unor revoluţionari.

Hugo publică poemele “L’Annee terrible”/”Anul teribil” – în 1872, despre asediul Parisului şi al Comunei din Paris, o culegere populară – “L’Art d’etre grand-pere” – în 1877, pamfletul „Histoire d’une crime”/”Istoria unei crime” – tot în 1877 sau poeziile în care îşi demonstrează talentul satiric, dramatic, liric şi epic, cuprinse în “Quatre vents de l’esprit” – în 1881.

La 22 mai 1885, Victor Hugo a trecut la Domnul, la vârsta de 83 de ani, guvernul francez organizându-i funeralii naţionale. Cortegiul funerar a fost urmat de peste două milioane de oameni care l-au admirat, marele romancier fiind înmormântat în Pantheonul din Paris.

Postum, i-au apărut poemele “La Fin de Satan” – în 1886 şi “Dieu” – în 1891, dar şi mai multe texte în versuri şi proză.

La 100 de ani de la naşterea sa, în 1902, a fost fondat muzeul care poartă numele scriitorului, ca urmare a unei importante donaţii făcute oraşului Paris de către Paul Meurice, nuvelist francez şi cel mai bun prieten al lui Victor Hugo.

De-a lungul anilor, „Mizerabilii” a cunoscut nenumărate reeditări, a inspirat peste o sută de adaptări cinematografice şi tot atîtea opere, filme de animaţie, spectacole de teatru şi comedii muzicale.

de Razvan Moceanu - RADOR