Poetul, publicistul şi omul politic Octavian Goga

A debutat încă din anii de liceu în revista "Tribuna" (1897), cu poezia "Atunci şi acum", iar, mai târziu, a colaborat la publicaţiile "Familia", "România ilustrată", "Tribuna literară". Pe când era student la Budapesta, Octavian Goga a făcut parte din Societatea academică studenţească "Petru Maior". Aici, în 1902, împreună cu Al. Ciura şi Octavian Tăslăuanu, a editat revista "Luceafărul", unde şi-a publicat cele mai multe dintre poeziile ce vor fi reunite în volumul "Poezii" (1905), primit cu entuziasm. Printre poeziile publicate s-au aflat "Rugăciune", "Plugarii", "Noi" şi "Oltul". La 21 martie 1906, Academia Română i-a acordat Premiul "Năsturel-Herescu".

Au urmat volumele de versuri "Ne cheamă pământul" (1909), cu poezii antologice precum "Un om", "În munţi", "Graiul pâinii", "Din umbra zidurilor" (1913), "Cântece fără ţară" (1916). A scris teatru, drama în trei acte "Domnul notar" (1914), care a avut premiera la 14 februarie, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi piesa "Meşterul Manole" (1928) reprezentată pe aceeaşi scenă. Din publicistica sa amintim: "Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi" (1911), "Strigăte-n pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală" (1915), "Mustul care fierbe" (1927), ce conţine articole publicate în revista "Ţara noastră", "Aceeaşi luptă: Budapesta - Bucureşti" (1930).

Articolele din volumul "Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală" (1915) şi poemele din volumul "Cântece fără ţară"' (1916) exprimă retorica momentului, alternează virulenţa cu ardoarea patriotică. Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracteriza pe Octavian Goga, astfel: "foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic".

A tradus din Petofi Sandor, Ady Endre, Imre Madách ("Tragedia omului", 1934, a cărei traducere a fost apreciată ca fiind excepţională). Culegerea de conferinţe, evocări, amintiri, intitulată "Precursori" (1930) este o altă operă care i-a marcat prezenţa în literatura momentului.

S-a implicat încă de la început în lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania, se menţionează în "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2005). A întemeiat revista "Ţara noastră", ca publicaţie pentru popor a Astrei (1907). După câteva procese de presă în anii 1907-1909, în 1911 autorităţile austro-ungare i-au intentat un nou proces din cauza atitudinii sale militante în favoarea românilor ardeleni şi a fost închis la Seghedin (1912). În 1913 a făcut parte din delegaţia Partidului Naţional Român, care a dus tratative cu guvernul ungar cu privire la drepturile românilor din Transilvania.

A trecut munţii, în 1914, stabilindu-se la Bucureşti. A fost cooptat în comitetul Ligii Culturale, condusă de Nicolae Iorga, între 1914-1916 susţinând numeroase conferinţe şi cuvântări, pledând pentru intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară şi desăvârşirea unităţii naţional-statale.

La 17 august 1916, când România a intrat în război, poetul a publicat un articol în ziarul "Epoca", exclamând: "Nu mai sunt Carpaţii!", potrivit prefaţei volumului "Poezii" (Editura Litera, 2010). S-a înrolat, apoi, în 1917, ca simplu soldat pe frontul din Dobrogea, se aminteşte în volumul "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998).

Refugiat la Iaşi, a participat la formarea unui Comitet Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria (1917) şi tot aici, mobilizat de generalul Prezan la Biroul de Propagandă al Armatei, a editat împreună cu mai mulţi scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Lucian Blaga, ziarul "România" (1917-1918). A publicat 46 de articole şi mai multe poezii.

A fost ales vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor (24 aug.- 6 sept. 1918), creat la Paris, de Take Ionescu, alături de Vasile Lucaciu, dr. C. Angelescu şi Jean Th. Florescu. Scopul acestui consiliu era de a face cunoscută opiniei publice mondiale ideea privind necesitatea desăvârşirii unităţii naţionale şi argumentarea legitimităţii ei.

După Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, Octavian Goga, aflat, încă, la Paris, a fost ales membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei.

În 1919, a fondat Partidul Naţional Agrar, care a fuzionat cu Liga Apărării Naţional Creştine, condusă de A.C. Cuza, formând Partidul Naţional Creştin.

A deţinut funcţiile de ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1919), ministru de stat (1920-1921), ministru al Cultelor şi Artelor (1920), ministru de Interne (1926-1927). În perioada 28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938, Octavian Goga a fost prim-ministru al României.

A fost membru corespondent (29 mai 1914) şi membru titular (4 iun. 1919) al Academiei Române. A fost vicepreşedinte al Academiei Române (1 iun. 1929 - 30 mai 1932). În 1923 a rostit discursul solemn de primire închinat lui George Coşbuc. A fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1924-1925).

În 1932, Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj i-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa, pentru întreaga sa activitate publicistică.

Octavian Goga a murit la 6 mai 1938, la Ciucea, în urma unui atac cerebral. Trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu (11 mai), unde i s-au organizat funeralii naţionale. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu (14 mai). În 1939, rămăşiţele pământeşti ale poetului au fost reînhumate la Ciucea, potrivit lucrării "Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern" (Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).

Sursa: Agerpres