PORTRET: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru reîntregirea neamului

Vineri, 7 august, se împlinesc 109 ani de la trecerea la cele veşnice a lui Badea Cârţan, celebrul ţăran român, analfabet în anii adolescenţei, apoi autodidact – fiind cel care a învăţat să citească în timp ce mergea cu oile la păscut -, iar mai apoi a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, inclusiv prin răspândirea cărţilor româneşti în satele din Ardeal, volume care erau aduse clandestin din România.

Se spune că a cărat, timp de peste 30 de ani, către Ardeal, peste munţi, cu mari eforturi, pe cărări numai de el ştiute, peste 250.000 de exemplare de cărţi scrise în limba română, în greutate totală de peste 20 de tone. Munca sa de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, care toată viaţa sa l-au urmărit, arestat, i-au confiscat şi distrus cărţile.

Pentru a vedea cu ochii săi mărturii privind originea latină a poporului român, a călătorit pe jos până la Roma, unde s-a aflat la Columna lui Traian, iar în 1877 s-a înrolat, ca voluntar, în Războiul de independenţă.

Badea Cârţan a întruchipat credinţa totală pe care un ţăran simplu a putut să o simtă pentru visurile cărturarilor din vremea lui, dar şi o evlavie nemărginită pentru carte, în care regăsea doar lumină şi mântuire…

* * * * *

Gheorghe Cârţan, pe numele său real, s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii oiereşti, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.

În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia Teleky a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania – pe atunci teritoriu al Imperiului austro-ungar, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor o bucată de teren, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara.

Încă de la vârsta de cinci ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea zmeură, alune şi mure.

Din cauza sărăciei din familie, dar şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de 11 ani a plecat, alături de membri ai familiei, pe munte cu oile. Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar restul, al oamenilor din Oprea – Cârţişoara.

În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi România, pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.

În 23 mai 1867 şi-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual braşovean care devenise cioban din proprie iniţiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învaţă pe tânăr puţină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a inluenţat devenirea ulterioară a tânărului Cârţan. Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era pur şi simplu fermecat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri.

În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi.

În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nici o ştire de acasă.

În anul 1877, Armata Română i-a rechiziţionat 1200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, apoi Gheorghe se înrolează voluntar în Războiul de Independenţă al României, fără a ajunge pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din Armata Română, apoi Gheorghe a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă acasă. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise.

Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întîrziase nu mai puţin de opt ani şi era ameninţat cu închisoarea. Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde

a fost încorporat şi expediat la regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia – Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români.

Gestul său a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat limba germană.

La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi 3 ani de serviciu militar.

A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România, însă Cotigă, asociatul său, nu a mai dorit să lucreze împreună, astfel încât cei doi s-au despărţit, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.

El a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie. Fiindcă nu i s-a făcut dreptate, a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă.

În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important. După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor.

În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge, pe jos, la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii şi cu profesorul Grigore Tocilescu. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, iar printre alţii i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară.

În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.

A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos, la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, care i-a oferit susţinere morală şi financiară, precum şi câteva scrisori de recomandare. Interesant este faptul că în traistă a luat cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, pentru a le aduce ofrandă înaintaşilor romani.

A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. La Columna lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă, apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mare mulţime de admiratori, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el.

Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant al României la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire, şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După o lună de şedere la Roma, Cârţan pleacă spre ţară, apoi, la 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului Urechia.

După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile.

În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris, români aflaţi aici l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma.

În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian.

În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

La 2 iulie 1904, el a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”.

În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4000 volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 70000.

După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Tg. Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare.

A urmat o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Iosif, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie

revocate.

După zece zile de la întîlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri.

Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformă într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe.

În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Întâmplarea i-a produs însă o congestie pulmonară, însă în primăvara lui 1911, acesta şi-a revenit.

În iulie pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovari, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate.

Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: “Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita !”.

La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”.

Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în amintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan. Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum “Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan” din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara. Mobilierul

este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii.

Aici pot fi admirate, printre altele, „Cronica” lui Şincai, „Descrierea Moldovei”, a lui Dimitrie Cantemir, „Crestomaţia română”, de I. Menliu sau „Istoria sfîntă a Noului Testament” – datată 1898.

Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

RADOR – Răzvan Moceanu