WONDER WOMAN- aventură, SF, acțiune, fantasy

Nu ştiu câţi asociază numele lui William Moulton Marston cu personajul Wonder Woman al cărui creator este, sau cu poligraful, mai cunoscut drept detectorul de minciuni, pe care tot el l-a inventat, dar pot să îmi imaginez că destul de puţini. Cert e că de la prima ei apariţie în 1941 în revistele de benzi desenate, Femeia Fantastică a devenit de-a lungul timpului o eroină iubită şi admirată, revenirea ei în forţă ca personaj secundar în alte filme cu supereroi şi distribuirea frumoasei Gal Gadot în acest rol, readucând în actualitate exact tipul de personaj de care aveam acum nevoie.

Nu foarte versată ca regizoare, dar clar înzestrată şi orientată şi de faptul că e scriitoare şi producătoare, Patty Jenkins pare a fi dat lovitura cu această producţie. Şi nu e doar faptul că propune un alt gen de personaj ce se revendică de la confluenţa dintre mit şi real, şi felul în care Jenkins conduce filmul ce slalomează printre planurile temporale - dar echilibrul şi proporţia dintre componentele acestei producţii par să se fi întâlnit într-o formulă a unui succes aproape garantat.  Aşa că acest prim film cu un buget mare, dedicat unei super eroine din 2005 încoace, este exact ce aşteptau spectatorii, într-o cinematografie suprasaturată de figuri masculine de eroi înzestraţi cu puteri supranaturale.

Poate faptul că filmul plasează acţiunea în al doilea război mondial, lasând însă ferestre deschise în timpul nostru, dar şi într-un timp fabulos ce se îngemănează cu legenda - este un element de noutate care virează scenariul făcându-l diferit de ultimele producţii de gen, mai degrabă SF-uri decât aventuri, punând o lumină specială pe întâmplări, ieşind din imaginea clasică, aproape stereotipă, a cataclismelor panterestre pe care le preîntâmpină supereroii.

Umanitatea pentru apărarea căreia luptă prinţesa amazoanelor Diana din Themyscira, este una mai puţin abstractă, mai departe de concept, devenind palpabilă, apropiată, descriptibilă şi deci permeabilă  înţelegerii noastre, aşa că suntem imediat captaţi de empatia personajului, de felul în care se implică să salveze un om, o comunitate, lumea întreagă- de fiecare dată total, cu forţă, convingere, înţelepciune şi graţie.

Iar Gal Gadot – cu frumuseţea ei exotică, cu perfecţiunea de podium şi carisma de model- vrăjeşte aparatul de filmat şi livrează un personaj care are tot ce îi trebuie ca să cucerească iremediabil. Îi dau replica sumedenie de actori înzestraţi, printre care excepţionalul David Thewlis (profesorul Lupin din Harry Potter şi Dennis Sciama din The Theory of Everything), Robin Wright, Connie Nielsen (remarcabilă încă din 1997 în Cristabella din Avocatul Diavolului),  cuceritoarea Elena Anaya ( din La piel che habito al lui Almodovar şi Lucya e il sexo al lui Julio Medem) - care este aici o diabolică chimistă aflată în slujba nemţilor, Ewen Bremner (Spud din Trainspotting al lui Danny Boyle) şi –evident- supercarismaticul Chris Pine ( capitanul Kirk din Star Trek Beyond).

Lor li se alătură Danny Huston, un actor obişnuit cu rolurile în filme mari, căci a jucat în The Aviator, 21 Grams, X-Men Origins:Wolverine sau Children of Man, sau marocanul Saïd Taghmaoui , un actor exotic mai mult de seriale, dar care a bifat roluri în American Hustle, La Haine sau Vantage Point.

Dar ceea ce îmi este clar, e faptul că acest casting minunat a fost condus cu mână forte de regizoarea Patty Jenkins, aflată la primul ei film important – care, iată, reuşeşte performanţa destul de rară de a întruni sufragiile tuturor- public, presă, critici, ce decretează la unison că filmul este un succes în toate cele.

Şi n-ar avea cum să nu fie când echipa de creaţie a fost alcătuită din profesionişti de marcă precum: directorul de imagine Matthew Jensen (Cronici, Fantastic 4, serialul HBO Urzeala tronurilor), scenografa Aline Bonetto, nominalizată la premiile Oscar („Amélie”, „O logodnă foarte lungă”), editorul de imagine Martin Walsh, laureat al premiului Oscar („Chicago”, „Jack Ryan: Agentul din umbră”), designerul de costume Lindy Hemming, laureată a premiului Oscar (trilogia „Cavalerul negru”, „Topsy-Turvy”) și supervizorul efectelor vizuale Bill Westenhofer, laureat al premiului Oscar („Viața lui Pi” si  „The Golden Compass”).

Muzica originală este semnată de Rupert Gregson-Williams , cel care a lucrat la Legenda lui Tarzan, Hotel Rwanda, Bee Movie, minunatul Winter’s Tale dar şi la remarcabilul Hacksaw Ridge, filmul lui Mel Gibson de acum trei ani.

Înzestrată fără dubii, tânăra regizoare are nu doar un extraordinar simt al proporţiei cinematografice, dar vine şi cu o contrucţie interesantă în care excelează cu un mod particular în care manageriază mişcarea ( aproape de stilul lui Guy Ritchie pe care l-am admirat în remarcabilul King Arthur- Legend of The Sword)- făcându-ne să întrevedem o carieră în care mai are încă multe de spus, ceea ce ne-ar bucura, căci nu sunt multe regizoare care să fi răzbătut în aceasta lume crudă şi exclusivistă a bărbaţilor.

Şi rar am mai văzut în ultima vreme o peliculă care să polarizeze într-atât încă de la apariţie şi care să împace toate caprele cu toate verzele, ca şi când întreaga omenire ar fi fost în aşteptarea acestei noi Wonder Woman, care să mai spargă puţin tiparele ( de care însă nu face total abstracţie!) şi să ne mai dea speranţe în această lume în care avem nevoie de modele, de bine, de compasiune şi de înţelegere.

Aşa că eu deja aştept următorul film, care să îmi lămurească mecanismul prin care se face translaţia temporală, legăturile dintre unele personaje şi – evident- dacă este mai degrabă aventură- decât SF, şi  acţiune -decât fantasy.

Un „must see” al acestei veri la HBO!

Michaela Platon