URMA regizat de Dorian Boguță , policier cu final incitant și subtil- de Michaela Platon

Cel dintâi lungmetraj regizat şi co-scris de
Dorian Boguță ar putea fi surpriza
acestui început de an, căci scenariul pune în ţesătura unui policier care
începe comun- sumedenie de probleme morale, etice, psihanalitice. Şi o face cu
minuţie, cu atenţie la sensuri şi nuanţe şi mai ales la relaţiile care au şi
subtilităţi dar şi implicaţii ce aduc elementul special al acestei pelicule.

Anton, personajul
principal, muzician genial dar om cu mari probleme, este cel care dezlănţuie
actiunea- dispariţia lui punând în prim plan interconexiunile cu familia, totul
frizând nebunia unei dorinţe de a
controla vieţi şi destine. Relaţiile sunt mai toate distorsionate, drama
personală a lui Anton adâncind tensiunea într-un crescendo bine calibrat, ce te
ţine captiv în poveste şi alimentează încordarea.

Finalul este pe atât de neaşteptat, pe cât e de
uimitor şi lansează o discuţie care a făcut obiectul multor alte scenarii de
succes, controversa fiind una căreia puţine state i-au găsit un răspuns în
jurisprudenţa lor.

Dar
dincolo de orice, URMA este totuși un film despre iubire şi limitele ei, despre
fețele ei- nu toate luminoase- despre pierdere, asumare şi sacrificiu, totul
pus în pagina cinematografică atent cu ajutorul unei distribuţii perfect alese.
Teodor Corban (perfect în toate cele!) este comisarul ce investighează
dispariţia lui Anton Ropot - pe care îl interpretează Marin Grigore (pe care
l-am mai văzut şi în Sieranevada şi prin seriale tv la modă), alături de ei
având partituri convingătoare în roluri de mai mică sau mai mare anvergură -
Liviu Pintileasa, Lucian Ifrim şi Dragoş Bucur.

Urma punctează pe lângă debutul regizoral al
lui Dorian Boguță şi pe acela al Irinei
Rădulescu, actriţa Teatrului Mic acum la primul ei film, şi al Mădălinei Ghenea
ce are primul rol într-un lungmetraj românesc.

Iar Irina este în rolul Anei- sora pianistului
dispărut- reamarcabilă, perfect balansată – dându-ne personajul care oferă
cheia ce deschide la final înţelesurile acestui policier, mult mai ingenios
decât ai crede la prima vedere, mult mai lucid şi subtil, atunci când nu doar
survolezi problematica pe care o propune – ci o diseci încercând să îţi dai
răspunsuri.

URMA
este filmul pe care ai avea tendinţa să îl minimalizezi, dar nu te lasă
nici distribuţia, nici finalul incitant, nici chiar felul insidios în care
acţiunea pune stăpânire pe tine şi îţi lansează dilemele.

Nu vreau să dezvălui amănunte, nu dau repere şi
nu raportez filmul la nimic. Vă invit să îl vedeţi, să vă gândiţi apoi la ce
reverberează în spaţiul vostru interior şi să vă raspundeti- dacă puteti- la
întrebarea: până unde poate merge iubirea? Abia atunci munca echipei care a
creat URMA va fi răsplătită, iar voi mai bogaţi cu o experienţă cinematografică
interesantă!