Timbuktu - dramă și haos într-o construcție narativă năucitoare– de Michaela Platon

Timbuktu (în franceză Tombouctou, în engleză Timbuktu) e un
oraș în sudul statului Mali, un fost punct important de comerț care lega
populația de culoare din Africa cu musulmanii din Africa de Nord şi titlul
filmului pe care vi-l propun. Dar să faci un film în care să îi prezinţi pe
jihadiştii libieni ai Statului Islamic ocupând o comunitate, este un act de
curaj, cu atât mai mult cu cât realizatorul lui este musulman.

Regizorul Abderrahmane Sissako se numără printre puținii
creatori de film africani, care au reușit să atingă faima internațională încă
din 1998, cu pelicula La Vie Sur Terre (Life on Earth). În 2002, filmul Waiting
for Happiness a câştigat un premiu FIPRESCI, iar filmul Bamako, din 2007, a
impresionat criticii. Ca un fel de recunoaștere a valorii activității lui
regizorale, Sissako este acum consilierul cultural al lui Mohamed Ould Abdel
Aziz, președintele Mauritaniei.

Rar vezi așa un film care vine dintr-o zonă aproape necunoscută pentru noi, românii, și mai rar vezi așa o contrucție narativă. Este aproape un documentar prin felul în care joacă actorii, scenariul fiind o fotografie a vieții de zi cu zi a unei comunități sufocate de cutumele religioase și idiotizată de abuzurile celor care aflați la putere au căpătat și sentimentul că sunt Dumnezei. Până și replicile sunt atât de brutal de sincere, încât te întrebi: oamenii ăștia nu știu să mintă, nu știu să mascheze, sa disimuleze? Şi chiar dacă în film se vorbeşte în mai multe limbi, de la franceză la engleză şi arabă, chiar şi în câteva limbi africane (tamasheq, bambara şi songhay), nu dăunează cursivităţii filmului, ba pot afirma că îi dă o muzicalitate aparte. Iar dacă am pomenit de muzică, nu pot să nu amintesc instrumentele tradiţionale care acompaniază această poveste -kora, ngoni, oud sau duduk- şi vocea artistei din Mali, Fatoumata Diawara, care a cântat în România la Festivalul Plai în 2012, dar şi de susţinerea muzicală a orchestrei filarmonice din Praga.

Pentru mine au fost tulburătoare câteva scene, una chiar până
la lacrimi: fragmentul în care niste adolescenți sunt lapidati pentru că au
jucat fotbal, împuşcarea unor statui africane (în cap şi în piept) şi scena în
care un condamnat își acceptă osânda cu demnitatea unui rege și filosofia unui
guru. De departe însă cea mai absurd ireală scenă dintre toate este aceea în
care –într-un balet abstract- niște tineri joacă un meci de fotbal …fără minge.
Și totuși în mișcarea piciorului către un balon imaginar este și voluptatea,
dar și forța unui șut real, în lupta pentru cucerirea mingii este încleștarea
adevarată a unor adversari care și-o dispută, iar în poartă saltul real ascunde
în el și dorința de victorie dar și copleșitoarea nebunie a unei societăți
dominate de obscurantism și prostie. Peste toate însă speranța , imaginația și
visul lasă încă porți deschise și dă șanse de evadare.

Familia, copilăria, cântecul, apa, sacrificiul sunt teme
majore pe care filmul le abordează din perspectiva culturală locală, exotică
pentru noi europenii,dar inteligibilă prin trimiterile culturale către universalitate.

Nuanțele de umor sunt atât de delicate, încât ai senzația că asiști la un schimb de replici dintre oameni care au experiența unui discurs rafinat, fără instigare la violență. E aparent o atmosferă de supunere, dar care mocnește ca un vulcan care stă să erupă.

Filmul lui Sissako îndeamnă la iertare, toleranţă şi reflexie,
este un stop cadru pe o felie de lume cu existența obligată să se subsumeze
absurdului, prostiei și violenței gratuite. Un film crud, real, trist care nu
ne poate lăsa indiferenți dacă rezonăm cu durerea umană

Regizor: Abderrahmane Sissako

Scenariu: Abderrahmane Sissako, Kessen Tall

Cu: Ibrahim Ahmed, Abel Jafri, Toulou Kiki, Fatoumata
Diawara,Layla Walet Mohamed