The Snowman - un policier cu implicații psihanalitice, centrat pe personaj - de Michaela Platon

Cu siguranţă un film care îl are ca protagonist pe Michael Fassbender va suscita apriori interesul - deopotrivă al publicului cât şi al criticii. Cu atât mai interesantă va părea producţia dacă este o ecranizare a unui roman care a confirmat şi este un policier corect construit, cu o tensiune care conduce acţiunea şi cu multiple implicaţii psihanalitice care înnoadă şi mai tare acţiunea. Iar filmele poliţiste au plăcut întotdeauna, chiar şi –sau mai ales - atunci când personajul principal este unul cu probleme majore în viaţa particulară ( de relaţionare, de adicţii, de frică de implicare), dar excelează în cea profesională, după tiparul clasic –am zice!

Detectivul Harry Hall, o “legendă” a criminalisticii norvegiene, investighează o serie de crime ce par a contura activitatea unui criminal în serie care omora femei cu vieţi dezordonate sau cu copii nelegitimi. Criminalul se pretinde – evident , doar în mintea lui- un justiţiar care “asanează” lumea de mame nedemne, încercând să-şi resolve propriile probleme dintr-o copilarie tragică. Implicaţiile psihanalitice sunt la vedere chiar din debutul filmului, ceea ce reduce din suspans, căci aflăm din start “de ce” sunt comise crimele, singura necunoscută fiind de către “cine”. Din acest punct de vedere scriptul e puţin prea simplist, dar poate cartea- pe care n-am citit-o – este mai complexă.

Fără efecte speciale, fără scene spectaculoase, bazându-se aproape exclusiv pe talentul şi charisma actorilor, The Snowman ne propune un Fassbender matur, puternic, perfect centrat în personaj, trăgând pelicula ca o locomotiva de mare putere. Şi e adevărat că are câteva “motoare” adiacente valoroase: Rebecca Ferguson- o rookie tenace care are însăsi o legătură personală cu povestea crimelor- ce o pune practic într-o situaţie de incompatibilitate, J.K. Simmons- minunat de fiecare dată- aici într-un rol de multimiliardar filantrop pervers şi fără scrupule, Val Kilmer – pe care îl vedem cam rar, acum într-un rol secundar ce ni-l înfăţişează schimbat, aproape de nerecunoscut, Charlotte Gainsbourg (pe care n-am mai văzut-o de la Nymphomaniac al lui Lars von Trier) - frumos conservată şi prezentă în partitura ei minoră cu farmec, şi pe Jonas Karlsson- într-un personaj cu un rol special în economia globală a peliculei - vă las pe voi să descoperiţi care. Mai găsim pe generic un nume autohton, Silvia Busuioc, o tânară şi frumoasă actriţă din Republica Moldova, a cărei apariţie într-o figuraţie recurentă nu trece neobservată.

Leitmotivul filmului şi trademark-ul ucigasului este un omul de zăpadă, nu unul hidos şi înficoşător, ci mai degrabă nostim şi jucăus, de parcă totul ar fi o copilareală fără alt scop decât bucuria. Şi poate asta e momentul în care ne-am fi întrebat ce evenimente oribile au putut să tareze într-atât un copil încât să devină un ucigas de mame, asta dacă nu ne-ar fi servit scenariul dezlegarea de la început, lipsindu-ne de farmecul căutării răspunsurilor, cu o devoalare mult prea timpurie, cu atât mai mult cu cât dezvăluirile de sorginte freudiană nu ne uşurează parcursul, nu adaugă poveştii o tensiune manageriată regizoral în favoarea curgerii scenariului, aşa că este un as decartat fără acoperire de către Hossein Amini şi Peter Straughan , cei doi scenariști.

Filmul nu este lipsit de tensiunea fără de care orice policier ar eşua, iarna norvegiană şi peisajele citadine sunt frumos prinse, dar parcă lipseste ceva…. sau o fi în plus?- încât rămânem cu nişte neîmpliniri pe care puţin mai multă adrenalină, o mai complexă construcţie regizorală sau nişte sincope “de încordare” în flow-ul cinematografic le-ar fi echilibrat. Si , personal , m-aş fi aşteptat la toate astea din partea lui Thoms Alfredson, regizorul suedez care puncta major în 2011 cu Tinker Taylor Soldier Spy , cu o distribuţie excepţională ( Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, John Hurt, Mark Strong, Benedict Cumbarbatch și Ciaran Hinds), minunat cinematografiat de Hoyte van Hoytema- cel care are la activ şi Spectre, Her, Interstellar şi Dunkirk.

Nici latura de thriller din The Snowman nu este foarte agresivă, cele câteva scene mai dure neavând darul să ne sperie, dar – trebuie să recunoaştem că cinematografia a ridicat genul de la nivelul “de consum”, la acela pentru epicurieni, într-atat s-a rafinat si s-a sofisticat crima şi mecanismul ei! Cu multe secvenţe predictibile, cu altele de déjà vu, filmul este totuşi agreabil pentru că e bine jucat, asta neconferindu-i nivelul de la care poţi să discuţi de o peliculă notabilă, spectaculoasă sau deosebită, lucru care nu o sa îi scada drastic audienţa la public, căci acesta este stratificat şi îndeajuns de mare încât fiecare film sa îl aibă pe al lui. Iar Snowman are un afiş în măsură să suscite interesul si , cine stie, poate plurivalentul romancier norvegian Jo Nesbø, îşi va vedea ecranizate şi alte cărţi ale seriei. Sau poate nu!

Cert e că va fi fost ceva care i-a determinat pe Morten Tyldum (The Imitation Game) sau Balthazar Kormakur (2 Guns, Everest, The Oath) să decline propunerea de a regiza The Snowman. Martin Scorsese a fost şi el “ în cărţi” dar a rămas până la final doar producător executiv .

All in all “ The Snowman” a creat o aşteptare datorată castingului şi din punctul acesta de vedere va fi o lectură cinematografică plăcută pentru oricine îşi doreşte un thriller light cu destule licenţe, cu peisaje şi interioare frumoase şi o echipă de actori ce se achită onorabil de roluri.

Credit foto Cinemagia