THE REVENANT: THE LEGEND OF HUGH GLASS by Innaritu- un film fluent, intens, epic –de Michaela Platon

Pe lista scurtă a filmelor pe care le așteptam fibriland la vremea lansării în 2015, se găsea și The Revenant al lui Alejandro G. Innaritu – și trebuie să recunoașteți, filmele lui nu se pot vedea doar o singură dată, pentru că am pierde enorm din sensurile și subtilitățile care nu se revelează la prima vedere.

The Revenant este într-atât de diametral opus față de Birdman, filmul care l-a precedat, cum numai o minte genială care a imaginat și pus în operă un prim film neegalat până acum (Amores Perros) ar fi în stare să facă. Abia acum am putea spune că Iñárritu s-a depășit pe sine, dându-ne această construcție epică în care Leonardo Di Caprio strălucește ca un star de primă mărime. Și nu mă îndoiesc de faptul că filmul va deveni antologic, căci este o întrețesere într-atât de elaborată între viața văzută ca o luptă de supraviețuire, de nedreptate și nimicnicie, de iubire, disperare și comuniune cu natura, încât aproape tot ce am văzut până acum de acest gen- pălește pur și simplu în fața lui The Revenant.

Imaginea este bulversantă și ne proiectează într-un spațiu cu dimensiune mitică, făcând un fel de passing-shot cu emoțiile noastre, în timp ce devine pe rând metaforă, simbol și arhetip, potențând apoi starea printr-un pictural desăvârșit, conducându-ne și modulând cadrele coregrafiate senzațional, la fel cum face punctuația într-un text de excepție. Colaborarea lui Iñárritu cu Emmanuel Lubezki pare să fie una excepțională profesional dar și de suflet, mai ales după ce Birdman a luat și Oscarul pentru imagine, iar mexicanul cu nume slav este cel care are în palmares și Gravity al lui Alfonso Cuaron, The Tree of life semnat de Terrence Malick, Burn After Reading al fraților Coen sau Sleepy Hollow regizat de Tim Burton. Vizualurilor fără egal li se adaugă coloana sonoră semnată de Ryuichi Sakamoto și Alva Noto, care este un amalgam de sunete ale naturii contopite apoi juxtapus unui poem simfonic, care conduce povestea și pe noi în poveste, ca un adevărat personaj sonor ce este, completând viziunea regizorală sincretică a lui Iñárritu.

Scenariul pornește de la o poveste reală, Hugh Glass existând cu tot cu istoria lui de viață pe care o exploatează literar romanul lui Michael Punke, temerarul vânător aflându-se la intersecția a două culturi, cea occidentală și cea a indienilor pawnee, această cunoaștere dându-i putința să aibă o altă înțelegere a vieții și lumii.  Personajul interpretat de Di Caprio se zbate între drama de tată care și-a crescut singur băiatul după de soția indiancă a fost omorâtă de un atac al albilor și sfâșierea interioară de a-și vedea copilul omorât fără să poată face ceva.  Scenele au o încărcătură emoțională de excepție, aproape în lipsa dialogului, exploatarea limbajului mimico gestual și a sunetelor guturale imprimând o și mai mare tensiune.

Actorii strălucesc pur și simplu în acest scenariu generos, unui Leonardo Di Caprio matur perfect stăpân pe interpretare, subtil dar și intens, dându-i replica Tom Hardy, ce reușește o altă performanță memorabilă după ce a punctat de excepție în Child 44, Mad Max, Rocketman, London Road și Legend.

Și cum în filosofia celor aflați într-o mult mai firească legătură cu natura- a o agresa este o crimă, iar a-i ajuta pe cei care o fac – o alta la fel de mare, personajul Hugh Glass plătește prețul de a se fi pus în slujba celor care vânau nu pentru a supraviețui, ci pentru a se îmbogați. Scenele de luptă sunt crude, viscerale, indienii Ree apărându-și pământurile și vânatul, dar făcând în același timp învoieli cu cotropitorii pentru cai și arme. Concluzia de atunci și de acum? Civilizația, insațietatea oamenilor după câștigul material, pervertesc valorile ancestrale, singurele capabile să păstreze echilibrul dintre om și natură, acesta fiindu-i recunoscător pentru tot ce îi oferă.

Intens metaforic, filmul suprapune povestea peste un peisaj hibernal, leit-motivul zăpezii maculate și imaculate punctând simbolic de mai multe ori pe parcursul desfășurarii, și scotând la suprafață latura epică, drama lui Glass -vânătorul care luptă cu sine, cu natura și cu oamenii, pentru a împlini legea talionului. Și cum această dorință este singura care îl mai ține în viață, finalul metaforic deschis – rotunjește demersul și ne lasă timp să respirăm după ce am stat încordați preț de 151 de minute.

Fluent, intens, epic, magistral condus și cinematografiat, filmul este o altă față a unui regizor genial care a trecut cu lejeritate de la Birdman - care este o autentică provocare intelectuală ce clamează şansa de a comenta (critic!) statutul cinema-ului american creator de francize din care actorii principali se desprind cu greu si cu sechele – la o poveste intensă din vestul sălbatic de pe la 1823.

De la început trebuie să vă spun că filmul nu este pentru oricine, dar dacă eşti pregătit să primeşti ce îţi oferă, vei avea satisfacţii incomensurabile. Iar dacă până acum Alejandro González Iñárritu ne-a copleşit cu Amores perros, 21 Grams, Babel, Biutiful şi Birdman- filme de un dramatism acut, de o sinceritate abruptă, care arată chipul hidos al violenţei , al nebuniei sau pe cel al hazardului, acest The Revenant reprezintă o turnură spectaculoasă, o altă treaptă în evoluția artistică a unui genial regizor care nu va înceta să ne uimească în abordări excepționale.

 Filmul poate fi văzut pe Film BOX. Vizionări miraculoase!

Credit foto Cinemagia