The Killing of a Sacred Deer- câștigă Premiul Gopo pentru film European- de Michaela Platon

Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice. Pentru toate acestea și pentru multe altele filmul lui Yorgos Lanthimos a primit Premiul Gopo pt film European, la cea de-a XIII-a editie a acestui eveniment dedicat cinematografiei autohtone.

The
Killing of a Sacred Deer rămâne în registrul pe care Lanthimos îl
trasa cu precedentul The Lobster, în care subiectul nu te frapează
cu adevărat la modul violent decât la ceva timp după vizionare,
când ideea distopiei în care societatea acceptă exclusiv cupluri
(aceasta fiind norma de existenţă căreia dacă nu i te poţi
supune eşti eliminat )– îţi apare şi mai grotescă.

Depersonalizate
şi vidate de trăire, personajele se miscă în scenariu ca niste
marionete, jocul actorilor fiind cu atât mai dificil cu cât
interpretarea lor e una lineară, fără nici o implicare, ca şi
când acest schematism ar fi consecinţa unei transe sau a unei
incapacităţi de a se interconecta uman altfel decât superficial.

Şi
dacă în The Lobster ceea ce şoca era etalonarea la care trebuia să
te supui pentru a nu fi eliminat de sistem, aici comandamentul este
“dinte pentru dinte”, dar într-un fel într-atat de absurd,
lipsit de logică şi nebunesc, încât e şocant până la durere,
iar Lanthimos este aproape sadic prin felul în care asezonează
imaginea (de altminteri excepţională!) cu sunete delirante care ne
stresează auditiv şi fac această pelicula să fie şi mai ieşită
din normă.

Colin
Farrell (care are rol principal si in The Lobster) şi Nicole Kidman
interpretează un cuplu de medici care are doi copii şi o viaţă
aparent echilibrată şi fericită, tipul de alegeri pe care ei sunt
nevoiţi să le facă şi atitudinea faţă de un intrus care le
ameninţă familia, dând măsura sufletelor lor fără simţire
reală, metafora asta ce cuprinde toate personajele filmului
desemnând în fapt felul în care societatea actuală tinde să
anihileze ceea ce ne face distincţi - etalonându-ne.

Thriller-ul
regizorului grec va parea şi mai înspăimântător cu cât absurdul
se integrează acestui scenariu scris tot de el, accentele dramatice
părând paradoxale alături de desfăşurarea evenimenteleor din
film. Dinamica relaţiilor dintre personaje este şi ea una ce nu se
supune normelor curente, inexplicabilul devenind cuvântul de ordine.

Revelaţia
filmului a fost pentru mine tânărul Barry Keoghan, care în ciuda
experienţei de doar şase ani în actorie, reuşeste să intre
excepţional în rolul adolescentului psihopat, câstigând în 2017
la Dublin Film Critic Circle, premiul pentru debutul cinematografic
al anului. Şi cu siguranţă îl vom mai vedea în filme cu
partituri interesante, căci irlandezul de 26 de ani reuşeşte să
fie un adolescent cu probleme atât de convingător şi special,
încât ne devine clar că are talent!

Scenariul
pe care Lanthimos îl partajează cu Efthymis Philippou valorifică
povestea mitologică a Ifigeniei pe care tatăl ei , Agamemnon a fost
nevoit să o sacrifice ca să compenseze morţile pe care le-a
provocat, acest sacrificiu fiind nu doar unul simbolic, ci unul de
“echilibrare” a stării emoţionale a “participanţilor” la
acţiune, faptul că toţi suferă o pierdere majoră compensând
într-un fel absurd şi rudimentar circumstanţele. Felul în care
grecul integrează mitul Ifigeniei şi îl translează către zilele
noastre - e foarte interesant, faptul că personajele lui sunt
invalide emoţional devenind un fel de trade-mark personal, trecerile
şocante ale imaginilor (director de imagine este Thimios Bakantakis
cu care a lucrat si la The Lobster ), unghiurile speciale de filmare
şi coloana sonora experimental-agresivă completând aceste
atribute.

Până
la urmă The Killing of a Sacred Dear rămâne o tragedie dementă în
care nimic nu este aşa cum suntem obişnuiţi să fie şi în care
finalul este doar aparent happy, în fapt neacordând decât vag
şanse, totul sfârşind la fel de absurd precum a început. Cu scene
violente maxim ( muşcături până la sânge sau smulgerea cărnii
proprii, târâtul prin casă al copiilor paralizaţi, “ruleta
rusească” pe care o foloseşte tatăl pt a “alege” ce membru
al familiei omoară)- sau de un dramatism care te înfioară (felul
în care copiii se târguie cu tatăl pt viaţa lor), filmul are
darul de a ne rămâne infipt în minte, obsedându-ne cu temele lui
majore recurente: cum sunt făcute alegerile în viaţă şi felul în
care ni le asumăm, cum ajungem să fim deposedaţi de sentiente şi
de identitate în favoarea unor beneficii materiale sau din ce în ce
mai problematica putinţă de a ne relaţiona normal, firesc, fluid
cu alte persoane.

Pentru
toate aceste atribute - filmul lui Lanthimos a atras atenţia anul
trecut la Cannes, unde a fost în cursa pentru Palme d’Or, acest
cineast special având darul de a intriga radical: fie îi deteşti
creaţiile şi le consideri idioate, fie le integrezi si extragi din
ele esenţele care le detaşeaza spectaculos de alte producţii.