THE JUDGE - dramă, mister, simbolism vizual şi introspecţie - de Michaela Platon

V-aţi întrebat vreodată ce anume ne mişcă la un film, altceva decât scenariul şi jocul actorilor? Eu tocmai am făcut-o zilele astea când am revăzut filmul lui David Dobkin, deopotrivă scenaristul şi regizorul lui The Judge. Şi chiar dacă are o experienţă relativ redusă în spatele camerei, el este un foarte talentat scenarist , dar şi producător, aşa că multilateralitatea asta i-a fost de mare folos. Să revenim la întrebare...Ce impresionează şi exaltă, ce atinge şi face să vibreze sufletul, ce înduioşează şi revoltă într-un film? Este similitudinea cu fărâme sau felii din propriile noastre vieţi, cu oameni iubiţi sau detestaţi, cu întâmplări pe care le-am trăit înşine, cu situaţii şi conjuncturi care ne vorbesc despre lucruri general umane.

Şi eu am oftat la vederea lui the judge Palmer, amintindu-mi că am avut însămi un general la fel de dur, de intransigent dar drept, înrolat însă într-o altă armată decât cea a legii. Şi urmărindu-l pe Robert Duvall – inegalabil în acest rol care îi reconfirmă- dacă mai era nevoie!! – statura profesională colosală, am gândit şi eu la ce era dincolo de aparenţe, în străfundul fiinţei ce părea întotdeauna tăioasă, la căldura şi incomensurabila duioşie cu care a ştiut să se apropie de nepoate.

Este revigorant felul în care Robert Downey jr continuă să mă uimească în acest rol dramatic pentru care părăsea vremelnic universul Marvel şi pe Sherlock Holmes, ca să ne dea un personaj de forţă, dar în acelaşi timp vulnerabil, cu probleme de atitudine şi relaţii nerezolvate şi cu o aparentă nedorinţă de a mai avea contact cu familia şi cu oraşul în care crescuse. În fapt avocatul strălucit care devine- este o revanşă, iar sub rolul acesta de învingător cinic se ascunde drama unui adolescent rebel, care nu ştie şi nici nu vrea să comunice, să înţeleagă - şi care consideră că fuga este soluţia pentru uitare şi rezolvarea tuturor problemelor.

Filmul este foarte frumos condus- are umor cât trebuie într-o dramă de familie- are dialog bine construit, are personaje remarcabile, mister ( cine e tatăl adolescentei întâlnite în bar? Sau ce s-a întâmplat în noaptea fatidică a accidentului care a pus capăt carierei sportive a fratelui ? sau cine e criminalul?), are flashbackuri şi inserturi de film pe 16 mm, simbolism vizual şi introspecţie.

Iar alături de cei 2 Roberţi ( Downey şi Duvall ) avem alte nume sonore cu interpretări notabile: Vincent D’Onofrio în rolul lui Glen, fratele cel mare, Jeremy Strong ca Dale- fratele uşor retard şi cineast amator benign, Vera Farmiga- iubita din liceu şi nu în ultimul rând Billy Bob Thorton care intră magistral în pielea lui Dwight Dickham- avocatul acuzării în procesul judecătorului Palmer.

Poate că mulţi vor acuza acest film de prezenţa prea multor truisme, de clişee regizorale sau de scenariu, dar nu vor putea nega părţile bune- după părerea mea mult mai numeroase- şi cu toate că povestea ar fi putut fi mai consistentă, are un nucleu viabil şi puternic dramatic în relaţia celor doi –tata şi fiu- legaţi şi dezbinaţi de acelaşi mod intransigent de a-l privi şi accepta pe celălalt, povestea lor de viaţă fiind general valabilă – şi , astfel, aproape de înţelegerea şi emoţia spectatorului. Dispariţia mamei- elementul de echilibru şi coagulant al familiei- pare iniţial să îi risipească iremediabil, ca pană la urmă să devină calea către reconciliere şi mai ales finalul deschis – care ridică filmul şi nu îl azvârle în găleata banală a happy endurilor pentru gospodine.

Aşadar – un vot de încredere pentru The Judge – filmul care o să vă răscolească şi o să vă facă să aplaudaţi fără rezerve un regizor şi câţiva actori de excepţie.

Credit foto- Cinemagia