The House That Jack Built, psycho thriller visceral al genialului Lars von Trier – de Michaela Platon

Controversat
până în prăsele încă de la început, Lars von Trier ne mai uimeşte încă o dată
cu această propunere, care- evident va scandaliza iar, şi va face oceanul
comentariilor pro şi contra foarte agitat. Căci este în natura lui de creator
genial să vadă/exploateze existenţa efectivă pe care ne-o aduce în film
(uneori cu inimaginabila cruzime!) altminteri decât restul lumii- dar ăsta este
motivul pentru care imi place fără rezerve, aşa nebun, aşa de în afara normei!

Dar poate că
nici nu este decât un realist feroce care pune în fața concreteţii o oglindă ce
ne-o restituie mărită, ca să ne umple nu doar retina , ci mai ales sinapsele cu
imaginea lumii în care trăim! Iar lumea asta e fără îndoiala distorsionată şi
din ce în ce mai hâdă!

The House That Jack Built îl forjează
pe Matt Dillon într-un rol de criminal în serie, în acest provocator thriller
psihologic "a la Lars" - cu toate intestinele acestei afaceri oribile
care a şocat şi a ținut în tensiune Washingtonul timp de 12 ani (anii 70-80) -
la vedere. Căci dacă nu sunt filosofice, cu pivotări metafizice sau metafore
bulversante- filmele lui von Trier musai să fie "dezgustător" de
crude!

Iar
The House that Jack Built este un apogeu al felului în care regizorul
manageriază pelicula ca pe un spațiu plastic, dându-ne în acelaşi timp în
comentariile din off un mic tratat subiectiv de artă, felul în are curge
dialogul fiind pe rând când aproape psihanalitic, când filosofic în sensul maieuticii
socratice.

Propulsat
iar în prima linie a cinematografiei de acest rol special, Matt Dillon pare să
demonstreze că este un talent autentic, până acum subestimat, şi ca von Trier a
avut un fler grozav cand l-a distribuit în acest rol solicitant şi dur- care
l-a făcut să afirme ” Eu nu mă uit la acest film, ca să nu mi se facă frica”

Cinematografiat
excepţional, filmul are o cadenţă care nu te lasă nici o secundă să respiri,
căci te ancorează încă de la început şi nu te mai scapă până la final- şi nici
după aceea, căci e genul de creaţie care te obsedează recurent şi te face să
analizezi totul atent. Căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării în acest
scenariu sofisticat de-a dreptul, cu zeci de inserturi explicative şi trimiteri
care cadenţează imaginile şi discursul- devenind o adevărată punctuaţie pentru
acest text cinematografic uimitor în care citează explicit din propria
filmografie într-o exaltare egotică. Aşa că vedem frame-uri sau imagini din
Melancholia, Antichrist, Nymphomaniac – succesiunea lor dându-mi de gândit dacă
nu cumva mr. Trier se joacă puţin cu subliminalul nostru!

Şi
poate că vi se pare ciudat că tocmai eu, care nu agreez filmele horror şi mă
codesc să le văd, am aceste argmente în favoarea peliculei acesteia. Dar
lucrurile nu trebuie amestecate: valoarea nu are nici o legătură cu
preferinţele noastre, după cum geniului puţin îi pasă de ce cred ceilalţi
despre el şi munca lui.

Ireverenţios de-a dreptul faţă de condiţia
umană, visceral, de o agresivitate dementă- filmul este fără echivoc opera unui cineast excepţional. Pentru că nimic din
ce ne transmite această creaţie a lui (ca şi celelalte!) nu este comun, tern,
spus cu această retorică, desenat în tuşele astea care îl fac unic pe von
Trier. Iar el creează pentru sine, pentru plăcerea şi nevoia lui de a demonstra
un fel de epucureism canonic sui generis, care îl plasează undeva înspre vârful
piramidei creatorilor.

Şi
sigur că este misogin- căci îşi scrie scenariile care n-au nici o consideraţie
faţă de femei, poate şi mizantrop, egotic fără îndoială - dar îi trecem cu
vederea toate acestea pentru ce înseamnă el ca cineast, pentru ce reuşeşte să
ne spună filmele lui- fiind conştienţi că trebuie făcută distincţia între om şi
opera.

Reintors la
Cannes dupa mai bine de şase ani, Lars von Trier a mai indus o undă de şoc în
lumea cinematografiei cu acestă nouă creaţie!