The Girl On A Train, un film incitant cu panoramări și sugestii simbolice- de Michaela Platon

Fata din
tren este unul dintre acele filme care nu îţi îngăduie să le abandonezi nici o
secundă, căci te târăşte în sarabanda trăirilor, intrigilor, încâlcelilor psihologice
şi psihanalitice, într-un fel care nu ratează spectatorul, fie că a fost mai
întâi cititor al romanului după care s-a ecranizat pelicula, fie că nu. Şi
poate că pierzi dacă nu ai parcurs întâi textul, sau poate nu, căci pelicula
îţi propune într-o manieră interesantă, secvenţial, cu decupaje şi
flash-back-uri înseriate după o logică particulară, un subiect clasic, în care
personaje cu diferite grade de vinovaţie faţă de sine sau faţă de alţii adaugă
straturi unei acţiuni care te ţine în chingi. Fiecare erou din scenariu are o
poveste încâlcită, târăşte după el o dramă, parcurge un traseu interior în care
se zbate, se luptă să se domine sau să îi domine pe alţii, îşi înfruntă
slăbiciunile sau cade pradă lor, este altceva decât pare, totul cu tuşe ce
frizează pe alocuri patologicul şi imprimă tensiune unui ritm susţinut din
secvenţe.

Frumos
filmat cu panoramări şi sugestii simbolice, filmul are şi scenariu şi concepţie
şi joc meritoriu, ceea ce nu se întruneşte cu lejeritate. Dar Tate Taylor reuşeşte
să livreze, confirmând că The Help, pelicula lui din 2011 nominalizată la
Premiile Academiei Americane de Film, pentru care Octavia Spencer îşi adjudeca
un Oscar şi un Golden Globe- nu a fost doar o întâmplare fericită. Şi de data
aceasta filmul are implicaţii psihologice majore, semn că acesta e teritoriul în
care se simte bine regizorul, oferindu-i spaţiu pentru a-şi concretiza
viziunea. Tribulaţiile interioare ale personajului principal, Rachel, lipsa
posibilităţii de a rămâne în realitate datorată alcoolismului, blurează
existenţa obiectivă şi îi dau posibilitatea lui Taylor să experimenteze pe
imagine, să adauge încă puţin suspans, să sporească tensiunea şi să pună un tremolo
pe acţiune, cu care să ne intereseze şi mai şi.

Distribuţia
reuneşte câteva nume interesante, de la actriţe aflate pe valul confirmării,
cum sunt Halley Bennet şi Rebecca Fergusson, la Emily Blunt care „trage” filmul
cu motorul personajului ei bântuit de dependenţe, vini, frici şi găuri negre
ale memoriei, ea reuşind să fie convingătoare şi, pe rând, fragilă, debusolată,neîncrezătoare,
speriată, îngrozită, încarcerată în celula propriei nepuţinte de a îşi aminti
felii din viaţa ei rămasă ancorată în trecut. Paradoxal însă, Rachel se
dovedeşte până în final a fi fost- în ciuda tuturor aparenţelor- un personaj
pozitiv. Galeria personajelor masculine beneficiază de un casting interesant,
în care îi vedem pe Justin Theroux, Luke Evans şi Edgar Ramírez, care însă e
ceva mai palidă decât cea a celor feminine, ce domină net pelicula.

Finalul este
şi nu este previzibil, dar reuşeşte să deznoade iţele în stil clasic, acordând binelui, pozitivului, şansa pe care o
merită, poziţionând filmul în categoria celor care, chiar dacă nu inovează,
suscită interesul.

The Girl In
The Train este neîndoielnic o lectură cinematografică demnă de atenţie, cu
destul suspans, îndeajuns de bine gândită, jucată şi realizată, încât să atragă
publicul şi să placă- aşa încât v-o recomand fără rezerve cand o prindeti pe
HBO.